Practica legării picioarelor în China presupunea o mutilare a piciorului femeilor.
Tradiţia a început în timpul dinastei Song, între anii 960-1200 d.Hr. Totul a pornit de la o dansatoare de care s-a îndrăgostit Li Yu, regele Chinei între anii 961-975. Tânăra îşi legase picioarele în aşa fel încât acestea să semene la formă cu Luna Noua. În scurt timp, obiceiul s-a răspândit, fiind asociat apoi cu bunăstarea.
Foot binding, practica legării picioarelor în China presupunea o mutilare a piciorului în care cele patru degete mai mici erau rupte şi îndoite sub talpă, iar talpa şi călcâiul se forţau pentru a se apropia cât mai mult. Apoi picioarele erau legate cu fâşii ude din bumbac, care se strângeau prin uscare, prinzând piciorul ca într-o menghină. De obicei, mama sau bunica fetiţei realiza acest proces creându-se astfel un fel de solidaritate feminină. De aici rezultă şi faptul că cele mai multe dintre relatări provin din vocile bărbaţilor, femeile alegând să suporte această durere în spaţiul privat. În acest proces erau iniţiate fetele cu vârsta cuprinsă între 4 şi 7 ani, când oasele erau mai flexibile, dar erau cazuri, în rândul claselor superioare, când practica începea şi la 3 ani, sau la ţărani, când acest proces era efectuat mult mai târziu, pe la 12 – 13 ani.
Odată realizat acest proces, fetele erau obligate să meargă, rupându-şi astfel mai bine oasele şi provocându-le o durere insuportabilă. Procesul de legare era reluat la 2 – 3 zile, când rănile provocate erau curăţate şi se aplica un nou set de bandaje. Pentru a masca diformitatea provocată de această practică, femeile purtau o încălţăminte specială, frumos ornamentată, care contribuia la rolul estetic şi erotic al picioarelor, dând impresia unui trup mai înalt şi mai drept.
Odată la două săptămâni încălţările erau înlocuite cu o altă pereche, întotdeauna de dimensiuni mai mici. Toate aceste practici durau aproximativ doi ani până se obţineau picioarele lotus, care nu măsurau mai mult de 10 cm. Dar riscurile erau cu atât mai mari cu cât un pericol constant al acestei practici era reprezentat de infecţii, una din zece fetiţe murind.
Prima ameninţare serioasă la statutul picioarelor lotus s-a petrecut odată cu marea răscoală socială ce a izbucnit la jumătatea secolului al XIX-lea. În 1883, Kang Youwei a fondat Societatea Anti-Footbinding lângă Canton pentru a combate practica, înfiinţându-se societăţi similare de anti-footbinding în întreaga ţară, numărul de membri ai mişcării ajungând la 300.000. Mişcarea anti-footbinding a subliniat însă motive pragmatice şi patriotice, mai degrabă decât feministe, argumentând că abolirea legării picioarelor ar rezulta într-o stare de sănătate mai bună şi o forţă de muncă mai eficientă. Reformatori, precum Liang Qichao, influenţat de Darwinismul social, susţinea că practica că a slăbit naţiunea, din moment ce femeile aduceau pe lume fii slăbiţi şi firavi. Totodată, modernizarea Chinei era pusă în pericol deoarece ţara era privată de forţa de muncă a femeilor.
La 1 febriarie 1902, împărăteasa văduvă Cixi a emis un edict împotriva legării picioarelor, dar la scurt timp acesta este abrogat. Împărăteasa văduvă Cixi sau Tzu-hsi a fost una dintre concubinele împăratului Xianfeng, dinastia Qing, şi a fost cea mai influentă personalitate de la sfârşitul Chinei imperiale. Cixi a rămas în istorie ca şi o persoană crudă, ambiţioasă şi brutală, dar şi ca prima împărăteasă care încearcă să eradicheze monstruasa definiţie a frumuseţii picioarelor.
Desfiinţarea sistemului imperial în 1912 şi venirea la putere a republicanilor a adus şi primele măsuri concrete de eradicare, femeile care refuzau să-şi dezlege picioarele fiind supuse unor amenzi, dar practica nu va fi interzisă definitiv decât în 1949, odată cu instaurarea comunismului.
Practica ce a lăsat şi încă mai lasă amintiri dureroase în istoria Chinei a durat aprozimativ un mileniu.
