Ani la rând, celebrul poster „We can do it”, cunoscut şi sub numele de Rosie the Riveter, a fost şi încă este considerat un simbol al puterii, motivaţiei şi al feminismului.
Cu toţii cunoaştem afişul de un galben aprins, înfăţişând o femeie în haine de lucru, cu o eşarfă roşie simpatică, încurajându-şi camaradele să i se alăture în numele şi spiritul războiului, pentru că „Noi o putem face”, ar putea să o facă şi au făcut-o deja, până acum, cu succes, însă toate acestea nu mulţumită afişului.
Ani la rând, celebrul poster „We can do it”, cunoscut şi sub numele de Rosie the Riveter, a fost şi încă este considerat un simbol al puterii, motivaţiei şi al feminismului.
Acest afiş este atât de renumit astăzi, încât oferă senzaţia că unicul său scop era să inspire femeile şi să motiveze nevestele casnice în cel de-Al Doilea Război Mondial. Ei bine, lucrurile nu stau chiar aşa. De fapt posterul nu a fost deloc popular în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Acesta a devenit faimos cu mulţi ani după terminarea războiului, în 1980. Iată adevărata poveste.
După ce Japonia a atacat Pearl Harbor, guvernul Statelor Unite ale Americii a cerut ajutorul producătorilor pentru a fabrica mai mult echipament pentru război. În fabrici, deseori, atmosfera era tensionată din cauza controverselor dintre manageri şi sindicate. Directorii companiilor, precum General Motors, au dorit să minimalizeze conflictul şi să încurajeze munca în echipă. Ca un răspuns la zvonurile publicate de campania sindicatului United Auto Workers, General Motors a creat un poster propagandist în 1942, care prezintă un muncitor şi un manager, ambii suflecându-şi mânecile pentru ca împreună să producă o rată constantă a materialelor necesare în război.
Pe poster este scris: „Împreună putem să o facem” şi „Menţine focul”. Prin crearea posterului, corporaţiile îşi doreau să crească producţia prin insuflarea spiritului pro-război.
În 1942, artistul din Pittsburgh J. Howard Miller, angajat al unei agenţii de publicitate, a fost încredinţat de către Comitetul de Coordonare al Producţiei de Război, al Westinghouse Electric, să creeze o serie de postere spre a fi afişate în fabriciile cu muncitori.
Prin aceste postere, aceştia doreau să ridice moralul angajaţilor, să reducă absenteismul, să încurajeze muncitorii să se adreseze managerului atunci când au o problemă şi să minimalizeze posibilele greve. Fiecare dintre cele 42 de postere realizate de Miller au fost expuse în fabrică timp de două săptămâni, apoi înlocuindu-le cu următorul din serie. Printre posterele în care erau prezentate rolurile tipice ale bărbatului şi ale femeii se afla posterul galben care înfăţişa o femeie puternică pe care scria „Noi o putem face”.
Posterul a fost strict destinat fabricii Westinghouse şi expus doar în februarie 1943, scopul acestuia nefiind să inspire femeile să se afirme, ci să le facă să muncească mai mult. După război, femeile au revenit acasă în postura de casnice, iar bărbaţii au revenit în fabrici. Posterul, împreună cu alte efemere de război şi-au găsit locul undeva printre Arhivele Naţionale.
După câţiva ani, în 1982, imaginea „We Can Do It!” a fost reprodusă într-un articol de revistă cu titlul „Arta posterelor patriotiste”, din Washington Post Magazine, care prezenta o colecţie de afişe şi postere din colecţia Arhivelor Naţionale. De atunci, feministele şi nu numai, au profitat de atitudinea optimistă şi de mesajul aparent al imaginii, pe care le-au utilizat în diferite campanii feministe, mesaje de auto-emancipare, reclame şi parodii.
Posterul a servit şi încă mai serveşte ca avocat pentru drepturile femeilor la locul de muncă. În 1984, fosta muncitoare de război Geraldine Hoff Doyle a dat peste un articol din revista Modern Maturity în care era prezentată o imagine din timpul războiului cu o tânără muncind la strung şi a considerat că ea este tânăra din imaginea captată spre sfârşitul anului 1942, reprezentând scurta perioadă în care aceasta ar fi lucrat în fabrică.
Zece ani mai târziu, Doyle a văzut posterul „We Can Do It!” în revista Smithsonian, considerând că femeia din imagine este ea. Fără intenţia de a profita de norocoasa legătura, Doyle a decis că fotografia din 1942 din timpul războiului l-a inspirat Miller atunci când a creat posterul, ea fiind muza artistului.
Ulterior, Doyle a fost recunoscută oficial ca fiind sursă de inspiraţie pentru posterul lui Miller. Dintr-o arhivă a fotografiilor Acme News, profesorul James J. Kimble a reuşit să obţină fotografia originală îngălbenită şi a reuşit să identifice modelul ca fiind Naomi Parker. Fotografia aparţinea unei serii realizate de Naval Air Station Alameda din California, înfăţişând-o pe Parker alături de sora ei, la locurile lor de muncă, din timpul războiului, în martie 1942.
Deşi ani la rând numeroase organizaţii au onorat-o pe Doyle, inclusiv Women’s Historical Center din Michigan şi Hall of Fame, în anul 2015, femeia din fotografia de război, a fost identificată ca fiind Naomi Parker, la 20 de ani, care lucra la începutul anului 1942, înainte ca Doyle să fi absolvit liceul. Ipoteza lui Doyle că fotografia ar fi inspirat crearea celebrului poster nu poate fi confirmată sau infirmată, astfel încât nici Parker, nici Doyle nu pot fi considerate muze al popularei creaţii.
Un alt mit legat de celebra lucrare este asocierea cu Rosie the Riveter. Posterul nu are nicio legătură cu Rosie the Riveter. Adevăratul poster Rosie the Riveter a fost creat de Norman Rockwell, întruchipând o femeie durdulie, în timpul pauzei sale de masă, cu un ciocan pneumatic în poală şi o cutie de prânz aflată lângă ea, pe care apare inscripţionat „Rosie”.
