Pentru o perioadă, tămâia a transformat sudul Arabiei în cel mai bogat loc de pe Pământ.
De peste 5000 de ani, arabii au făcut negoţ cu două arome extrem de apreciate - tămâia şi smirna - obţinute din pomi care cresc în mod exclusiv în capătul sudic al Peninsulei Arabe. Seva uscată şi aromată era transportată cu caravana prin deşertul Sinai până în Egipt, prin aşa numitul „traseu de tămâie", de unde erau încărcate navele care porneau către destinaţii îndepărtate, pe Marea Mediterană.
Tămâia şi smirna erau foarte populare, din Europa până în Asia. Grecii, romanii, egiptenii, israeliţii şi numeroase alte culturi utilizau aceste parfumuri ca parte a ceremoniilor lor religioase, în ritualurile funerare pentru procedurile de îmbălsămare, dar şi ca o jertfă pentru cei răposaţi. Tămâia a reprezentat unul dintre cele trei daruri aduse copilului Isus, de către cei trei magi, conform Evangheliei după Matei.
Pe lângă proprietăţile sale aromatice, tămâia are multe alte întrebuinţări practice. Fumul de frankincense (tămâie) alungă ţânţarii şi alte insecte zburătoare. În mod tradiţional, tămâia era utilizată pentru a vindeca o varietate largă de afecţiuni, inclusiv ulcer, hipertensiune arterială, greaţă, febră, indigestie, tuse din piept şi recuperare după naştere.
Comerţul cu tămâie a înflorit între secolul al 13-lea î.e.n. şi secolul al 4-lea e.n., motivul pentru care comercianţii arabi au renume ca fiind unii dintre cei mai bogaţi din lume. Dar, odată ce creştinismul a devenit religia dominantă, incinerarea a fost înlocuită cu înmormântări, ceea ce a dus la o scădere semnificativă a cererii de tămâie. Utilizarea produselor cosmetice pentru îngrijirea corpului, a scăzut, de asemenea, drastic în lumea creştină, care nu privea cu ochi buni luxurianţa şi răsfăţul prin plăceri trupeşti. Comerţul cu parfum a dispărut încet şi multe oraşe de-a lungul rutelor comerciale îşi epuizaseră stocurile.
Răspândirea pomilor de tămâie a intrat într-un declin lent, parţial din cauza supraexploatării. În plus, incendierea, păşunatul şi atacurile gândacilor cu coarne mari (Longicornia sau Cerambycidae) au redus drastic numărul de arbuşti. Unul dintre teritoriile originale, unde creşteau şi încă mai cresc aceşti pomi este Wadi Dawkah din Oman. Această vale semideşertică se mândreşte cu aproximativ 5.000 de arbuşti de tămâie, dintre care cei mai vechi sunt estimaţi de a avea peste 200 de ani. Seva continuă să fie recoltată de către triburile locale.
Copacii de tamaie din Wadi Dawkah, împreună cu ruinele oazei caravanelor Shisr şi aşezările abandonate din Khor Rori şi Al-Baleed au fost înscrise în mod colectiv pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO ca „The Land of Frankincense Sites” (Zona cu arbuşti de tămâie din Wadi Dawkah şi centrul negustoriei cu tămâie din Dhofar).
