Se pare că patrupezii pot simţi ce oră este, cu ajutorul mirosului.
Din modul extatic în care un câine îşi va saluta stăpânul abia întors dintr-o călătorie de două minute până la gunoi sau la cutia poştală, se presupune că patrupezii au un simţ foarte slab al timpului. Stăpânul a plecat de câteva minute; câinele reacţionează ca şi cum s-a fi reunit cu omul după câteva luni de separare. Cine poate explica mintea unui câine?
De fapt, Alexandra Horowitz chiar încearcă sau cel puţin ea ne împărtăşeşte câteva fenomene fascinante care au loc în mintea caninului, concentrându-se asupra modului în care acestea interacţionează, în mod instinctiv, cu lumea înconjurătoare - adică simţurile lor extraordinare al mirosului. Horowitz este fondatoarea Laboratorului de Cogniţie Canină al Colegiului Barnard şi ea a scris o nouă carte din cadrul cercetării sale: Fiind un câine. În carte, ea îşi afirmă şi susţine propria teorie privind câinii şi cronologia. „Dat fiind faptul că fiecare zi are un miros nou, orele sale marchează aceste tranziţii între mirosuri pe care le poate observa câinele”, scrie ea. „Câinii miros ora."
Comparativ cu nasurile noastre relativ simpliste, nasul câinelui este un lucru complex detaliat, permiţându-i să adulmece mirosuri pe care nu le putem simţi. Probabil că aţi auzit de câini antidrog şi, poate, chiar de câini specializaţi pe detectarea cancerului. Câinii care miros timpul - reprezintă o noutate. Nu este o ipoteză chiar deplasată, având în vedere că patrupezii sunt creaturi olfactive; lumea lor este definită de mirosuri. Până la urmă, şi noi ne folosim de simţurile noastre pentru a judeca timpul. Chiar şi în absenţa unui ceas sau a unui smartphone, putem ghici când este aproape de ora după-amiezii, ghidându-ne după razele de lumină din cameră sau de felul în care se simte pe piele căldura soarelui. „Câinele, consider eu, că poate mirosi acest lucru din mişcarea aerului dintr-o cameră”, a declarat Horowitz într-un interviu recent.
Devine mai uşor de înţeles modul în care câinii îşi folosesc simţul olfactiv pentru a înţelege lumea înconjurătoare, la fel precum ne folosim noi ochii, totuşi nu este o comparaţie prea corectă. De ce? Spre exemplu, un câine antrenat să adulmece materii explozive, poate detecta a trilioana parte a unui gram de TNT. La noi oamenii, ar fi ca şi cum ne-am plimba cu un binoclu de mare putere lipit de ochi.
Deci trecerea timpului chiar are un miros; doar că nasul nostru nu este suficient de complex pentru a-l detecta. În lumea unui câine, trecutul şi prezentul, ba chiar şi viitorul sunt toate stratificate, aşteptându-şi rândul să fie mirosite. „Mirosul transformă timpul câinilor în elastice colorate", explică Horowitz în cartea sa, „trăgând un pic din trecut şi un pic din viitor, îmbinând prezentul.”
