Această bătălie a fost cea mai mare bătălie navală şi singura ciocnire pe scară largă dintre cuirasate în război.
A fost bătălia care a schimbat cursul Primului Război Mondial. Cu o durată peste 36 de ore la 31 mai 1916, bătălia Iutlandei a fost singura mare bătălie navală a războiului, dar a devenit cunoscută, probabil, sub numele de „bătălia cu cea mai mare suprafaţă” din istoria navală, datorită numărului de crucişătoare şi cuirasate participante.
Bătălia a avut loc în Marea Nordului, în largul coastei peninsulei Iutlanda, care este cea mai mare suprafaţă compactă terestră din Danemarca, la ieşirea strâmtorii Skagerrak. În partea de est a Mării Nordului se află insulele britanice cu Scapa Flow în Nord, baza navală a flotei Grand Fleet, iar mai la sud fiordul scoţian Firth of Forth.
Lupta, dintre Marea Flotă Britanică (Grand Fleet), condusă de către amiralul britanic John Jellicoe şi Flota germană pentru ocean (Hochseeflotte) a reunit cele mai puternice două forţe navale ale timpului lor. Reinhard Scheer e numit la comanda Flotei germane în ianuarie 1916 şi începe o serie de mişcări în apropierea coastelor britanice. Scheer era convins că britanicii nu pot descifra codurile liniilor de comunicaţii ale flotei sale şi credea că flota britanică, aflată la Scapa Flow în Nordul Scoţiei, nu va putea interveni în cazul unui atac surpriză de proporţii. Însă Scheer se înşela: englezii descifrau toate mesajele codate ale germanilor şi erau pregătiţi să răspundă unui atac naval.
Între timp, Marina Regală a Regatului Unit (Royal Navy) urma o strategie de a se atrage în luptă şi de a distruge Hochseeflotte sau de a menţine forţele navale germane izolate şi departe de căile maritime ale Angliei.
Datorită condiţiilor de vizibilitate reduse şi a erorilor britanicilor, această bătălie, care a implicat în total în jur de 250 de nave de toate tipurile, nu a fost decisivă, în ciuda superiorităţii numerice a acestora din urmă. Cu toate acestea, Jellicoe a reuşit să taie calea de retragere a navelor germane în porturile lor şi era convins că va avea posibilitatea să poarte o bătălie decisivă a doua zi dimineaţă.
Flota germană a fost grav avariată în această confruntare şi a fost obligată să se retragă. În cele din urmă, după o noapte de lupte intense, retragerea crucişătoarelor germane a fost acoperită de câteva nave mai uşoare, în timp ce amiralul Jellicoe a pierdut timp preţios încercând să evite un atac de torpile. Scheer însă era determinat să salveze flota sa cu orice preţ, astfel că a traversat dispozitivul britanic noaptea şi s-a întors în baza navală din Wilhelmshaven, ocolind zonele cu mine germane.
Bătălia i-a costat pe britanici paisprezece nave, iar pe germani unsprezece nave şi mii de victime umane. Cu toate acestea, celelalte nave germane au fost mai avariate decât ale englezilor, dându-le acestora din urmă un avantaj. Flota britanică nu a reuşit să obţină o victorie decisivă, dar nici planul lui Scheer de a distruge o parte importantă a flotei inamice nu a avut izbândă.
Astfel, marea flotă de care Kaiserul Wilhelm al II-lea fusese obsedat, şi cu care sperase că-i va putea egala pe britanici, se dovedise a fi o armă slabă. În ciuda acestui fapt, bătălia a fost o dezamăgire şi în Marea Britanie, unde oamenii aşteptau un triumf.
Flota germană a rămas, prin urmare, în porturi, cu excepţia unor ieşiri scurte, în 1916 şi 1918. Desigur, ea a continuat să reprezinte o ameninţare, forţând britanicii să menţină mai multe unităţi în Marea Nordului, dar niciodată nu a încercat să conteste stăpânirea mărilor de la adversarul său. Pe de altă parte, marina germană a dedicat eforturile sale majore purtării războiului pe mare cu submarine, ce va atrage intrarea Statelor Unite în conflict.
