Oamenii de ştiinţă rezolvă misterul a cum reuşesc să plutească pietrele ponce.
Rocile plutitoare sună mai degrabă a univers paralel sau a Pandora, însă nicidecum a Pământ, dar acestea sunt, de fept, un fenomen real, care apare atunci când vulcanii produc pietre mai puţin dense decât apa. Cu toate acestea, geologii au fost nedumeriţi la cum reuşesc, adesea, aceste pietre ponce să continue să plutească ani de zile, mai înainte de a se scufunda de tot, în cele din urmă. Acum, razele X de mare putere de la sincrotronul Berkeley Advanced Light Source au oferit un răspuns.
Aşa cum plutesc şi bărcile, deoarece aerul din interior face ca densitatea lor medie să fie mai mică decât apa, la fel se va întâmpla şi cu o reţea de găuri umplute cu gaz, întru-cât, astfel, pietrele ponce se vor ridica la suprafaţă. Vulcanii subacvatici pot elimina atât de multe astfel de roci, încât vasele navighează, uneori, prin pontoane ponce, formate din milioane de pietre. În 2012, savanţii au descoperit o eruptie subacvatică din Noua Zeelandă, doar mulţumită raportărilor primite de la bărcile din zonă, conform cărora apa era împânzită de plute din ponce.
Fenomenul este mai mult decât o curiozitate; pietrele ponce pot transporta nutrienţi peste oceane, spre locuri unde aceştia sunt rari, stimulând astfel viaţa marină, însă cenuşa reprezintă o ameninţare pentru motoarele navelor.
Deşi starea de plutire iniţială a pietrelor este înţeleasă, apa reuşeşte să pătrundă în cele din urmă, îngreunând pietrele, până când acestea se scufundă. Partea curioasă este de ce durează atât de mult întreg procesul. „Problema pietrei ponce plutitoare a fost prezentă în jurul literaturii de foarte mult timp şi nu şi-a găsit încă rezolvarea”, a declarat Kristen Fauria, studentă UC Berkeley. „Iniţial s-a crezut că porozitatea rocii este în principiu sigilată”.
Ei bine, examinările ulterioare au arătat că micuţele găuri din interiorul pietrei ponce sunt destul de deschise şi adesea conectate la nivel intern. Fauria a comparat-o cu o sticlă destupată, spunând: „Dacă scoatem dopul şi sticla încă pluteste... ce se întâmplă?” Ba chiar mai ciudat, unele pietre au fost observate la suprafaţă pe timpul zilei, după scufundarea pe timp de noapte.
Fauria a colectat piatră ponce din vulcanul Medicine Lake, din California de Nord şi din vulcanul Santa María, Guatemala şi a acoperit-o cu ceară, înainte de a o expune la radiaţia sincrotronică. Deşi unele găuri erau suficient de mari pentru a permite pătrunderea apei, ea a descoperit că altele erau de dimensiunea firului de păr uman şi răsucite.
În jurnalul Earth and Planetary Science Letters, Fauria raportează că tensiunea superficială din interiorul acestor pori mici este suficient de mare încât să reţină gazul în interiorul rocii, formând bule care îi permit să plutească. Fauria şi coautorii ei au stabilit o formulă care leagă timpul de plutire al unei pietre ponce, cu dimensiunea acesteia, rata la care difuzează gazul cu apa şi măsura în care piatra este saturată cu apă, îmbunătăţind estimările timpului anterior cu un factor de peste 100.
Condiţiile mai calde cauzează extinderea gazului, împingând o parte din apă şi provocând ridicarea la suprafaţă a pietrelor scufundate.
