Legendele cu vârcolaci au bântuit omenirea, probabil, de tot atâta timp de cât oamenii au fost conştienţi de existenţa lupilor.
Norii se risipă într-o noapte întunecată, pentru a descoperi o lună strălucind mai intens ca niciodată. Undeva, în depărtare, se aude un strigat, un plânset şi un răcnet chinuit. Sunete îngrozitoare străpung aerul ca un cuţit ascuţit prin carne. În cele din urmă, se lasă cu tăcere şi totul rămâne nemişcat. Asta până când un urlet de lup va răsuna de la sol spre ceruri, înainte de a scăpăta spre iad. dar o simplă privire la reflexia inculpatului, va dezvălui că vârcolacul ... eşti tu.
Legendele de vârcolaci au bântuit omenirea, probabil, de tot atâta timp de cât oamenii au fost conştienţi de existenţa lupilor. Este destul de dificil să subliniem prima referire literară la ceea ce noi numim astăzi „vârcolaci”, însă Epopeea lui Ghilgameş, scrisă în 2100 î.Hr. în Mesopotamia antică, pare a fi prima de acest gen care a supravieţuit până în zilele noastre. În poem, Ghilgameş refuză să devină iubitul zeiţei Ishtar, o entitate recunoscută pentru puterea sa de a transforma oamenii in lupi. Din fericire pentru Ghilgameş, această soartă nu îl atinge şi pe el.
1500 de ani mai târziu, istoricul grec Herodot scrie despre povestea pe care a auzit-o în călătoriile sale, în care există un popor aparte care se transformă în lupi doar câteva zile pe an. Metamorfozele (Metamorphoses) poetului latin Publius Ovidius Naso, scrise în anul 8 E.C., spun o poveste asemănătoare celei din Epopeea lui Ghilgameş, care implică un zeu răzbunător (de data aceasta, Zeus). Pe scurt, Zeus decide să îi facă o vizită regelui Lycaion, însă Majestatea sa nu crede că este vorba despre adevăratul zeu şi decide să îi ofere carnea drept hrană unor invitaţi la banchet organizat în Numele Său, spunând că un adevărat zeu nu are carne umană. Nu i-a fost în favoare nici faptul că a încercat să îl asasineze pe Zeu în somn. Zeus nu apreciază aceste gesturi şi îl transformă pe nefericitul rege într-un vârcolac, bazându-se pe ipoteza că Lycaion va fi încântat să devoreze carnea umană, locuind într-un corp de lup.
Plinius cel Bătrân şi Virgiliu au scris, de asemenea, despre oameni care se transformă în lupi drept pedeapsă pentru diferite infracţiuni.
Din aceste surse antice îşi trage cuvântul şi originea. Etimologia cuvântului pare a proveni din bulgară sau sârbă, din vylx + dlaka ce însemna „cu păr de lup”. Mitologia strămoşilor daco-geţi pare a fi influenţat, de asemenea, mitologia românească, mai ales prin cultul lupului, care leagă creatura de vârcolac.
Cât despre creaturile în sine, este evident că la baza vârcolacilor se află această idee antică conform căreia lupii erau nişte creaturi violente care aveau pofte pentru carnea umană. Era, însă, adevărată această percepţie în ceea ce priveşte lupii? . Ei bine, nu prea. Deşi lupii sunt vânători oportunişti (ucigând chiar şi membri ai propriei haite dacă este înfometat sau un membru este bolnav şi muribund), în realitate, lupii atacă oamenii foarte rar.
Un alt factor care ar putea constitui motivul unui atac uman este dacă aceştia sunt turbaţi. În acest caz, pot deveni foarte agresivi, dezorientaţi, pot fi văzuţi şi pe timpul zilei, pierzându-şi chiar şi simţul de teamă.
În orice caz, mitul vârcolacului a dat cu adevărat lovitura în timpul ultimei perioade a Evului Mediu. Pe atunci, lupii erau foarte comuni în întreaga Europă. Dar fiindcă erau animale prădătoare care atacau noaptea, erau considerate obscure şi cât de curând, lupii - asemenea vrăjitoarelor - au devenit producte al Diavolului. Termenul de „licantropie” a luat naştere tot în această perioadă şi se referă la preschimbarea mistică a formei umane, adesea într-un lup.
Cât despre modul în care luna plină intră în contact cu mitul vârcolacului, acest lucru pare să fie un fenomen relativ modern - probabil apărut cât se poate de recent şi anume la sfârşitul secolului al XIX-lea. Din păcate, nu se ştie cui i-a venit pentru prima dată această idee, dar având în vedere natura nocturnă a lupilor şi faptul că sub clar de lună plină sunt şanse mai mari să vedem un lup, nu este greu de acceptat asociaţia făcută.
Până la urmă - deşi astăzi ştim ca lupii sunt creaturi care nu prea atacă omul - în nopţile întunecate, atunci când norii fumurii se întrec prin faţa lunii, nu este greu să ne imaginăm frica primară pe care o simţeau strămoşii noştri atunci când auzeau urletul sălbatic al unui lup din apropiere. La urma urmei, chiar şi în epoca noastră iluminată, cu toţii alergăm mâncând pământul în sus pe scări, după ce stingem luminile din subsol.
