Vă mai aduceţi aminte de povestea lui Viktor Navorski (Tom Hanks) venit din Europa de Est să viziteze New York-ul, din filmul The Terminal?
Ei bine, povestea continuă aşa: în timpul zborului, în ţara sa are loc o lovitură de stat. Viktor aterizează la aeroportul John F. Kennedy având un paşaport care nu mai este valabil şi, ca atare, nu are voie să intre în Statele Unite, fiind într-un fel obligat să trăiască în terminalul aeroportului până ce războiul de acasă se va fi terminat.
În ceea ce priveşte blockbusterul lui Steven Spielberg, „The Terminal”, experienţa de a fi blocat într-un aeroport timp de un an, poate duce la prietenie, la distracţie şi chiar la romantism. Însă este greu să vedem viaţa lui Mehran Karimi Nasseri prin prisma plină de culori a lui Spielberg. Dl. Nasseri reprezintă inspiraţia pentru film - un refugiat iranian din viaţa reală, care a sosit la aeroportul Charles de Gaulle din Paris în 1988, fără paşaport şi fără documente, pentru a intra în altă ţară. De atunci a rămas blocat în Terminalul Unu. Asemenea unei valize pierdute şi vechi, el nu a fost revendicat de nimeni.
„Terminalul”, lansat în anul 2004, povesteşte greutăţile lui Navorski, un călător fictiv din Balcani, blocat la aeroportul JFK din New York, unde el trăieşte luni de zile, ca într-un microcosmos închis ermetic.
Unele dintre tacticile de supravieţuire ale lui Navorski sunt similare cu cele ale lui Nasseri, cum ar fi îmbăierea în toaleta publică, amenajarea unei zone de locuit pe o bancă şi acceptarea tichetelor de masă ale angajaţilor din aeroport. Dar unde filmul a înfrumuseţat povestea cu aventuri nebuneşti şi chiar romantism alături de o însoţitoare de zbor - rol jucat de Catherine Zeta-Jones -, viaţa lui Nasseri se rezumă în mare parte la lectură. „Poate că nu o fac aşa cum o face Tom Hanks”, spunea el în 2004. „Zilele mele sunt la fel ca într-o bibliotecă. Tăcute.”
Această legendă urbană reprezintă subiectul a trei alte filme, dintre care două sunt documentare. Reporterii şi turiştii îl vizitau zilnic pe cetăţeanul „liber”, care îi invita la salonul său de presă improvizat. „Este aceasta un divertisment public?” Întreba Nasseri cu o grimasă de durere. Cu toate acestea, în acelaşi timp, „Alfred”, aşa cum mai este cunoscut, părea să-şi savureze celebritatea.
„El este cunoscut în întreaga lume şi oamenii vin să-l vadă”, povestea Valérie Chevillot, care putea vedea tabăra lui Nasseri, constituită din cutii, pungi şi valize asortate, prin fereastra buticului de îmbrăcăminte Phénix. „Dar nimeni nu-l cunoaşte cu adevărat.”
Criza iniţială a început atunci când Nasseri a încercat să călătorească în Anglia din Belgia prin Franţa. Însă şi-a pierdut actele, declarându-şi statutul de refugiat iranian. S-a confirmat faptul că el a fost expulzat din Iran în anii 1970, dar faimosul intrus şi-a respins moştenirea - negând chiar şi faptul că poate vorbi Farsi - sub convingerea că fondul său iranian este cauza principală a necazurilor sale. Nici un membru al familiei nu l-a contactat vreodată. „Poliţia spune că nu mai trăiesc”, susţinea el în mod enigmatic.
Rezumarea detaliilor coşmarului birocratic al lui Alfred de atunci nu este uşoară. Nasseri aştepta la aeroportul Charles de Gaulle, în timp ce Marea Britanie, Franţa şi Belgia păreau că joacă într-o comedie sarcastică. La un moment dat, într-o situaţie clasică fără ieşire, autorităţile belgiene au declarat că au intrat în posesia documentelor originale ale refugiatului, însă insistau că el trebuie să la ridice personal - cu toate acestea, nu îi permitea intrarea în ţară. Vedeta aeroportului a ajuns se mai multe ori la închisoare, iar din punct de vedere tehnic putea fi eliminat din aeroport în orice moment.
După o lungă bătălie legală condusă de avocatul său, guvernul francez îi furnizează în cele din urmă documentele necesare pentru a rezida în Franţa şi pentru a călători în mod legal. Punctul culminant apare în momentul când intrusul refuză utilizarea noilor acte, Nasseri fiind convins că nu are o identitate oficială. Dacă ar pleca din Franţa, considera el, „Există soldaţi care te împuşcă mortal.”
Sejurul lui Nesseri la aeroport a luat sfârşit în iulie 2006, când a fost spitalizat, iar locul său de şedere a fost demontat. Spre sfârşitul lunii ianuarie 2007 a fost externat şi îngrijit în continuare de către Crucea Roşie Franceză, filiala aeroportului. El a fost cazat timp de câteva săptămâni într-un hotel aproape de aeroport. La 6 martie 2007 se realizează un transfer la un centru de primire caritabilă „Emmaus” din arondismentul 20 al Parisului. Din 2008 a continuat să locuiască într-un adăpost de la Paris.
În timpul şederii sale de 18 ani la Terminalul 1 al Aeroportului Charles de Gaulle, Nasseri şi-a petrecut timpul citind, scriind în jurnal sau studiind economia. El a primit mâncare şi ziare de la angajaţii aeroportului.
