Frenologia a devenit atractivă în multe privinţe, de la alegerea partenerilor de căsătorie la angajările în anumite locuri de muncă.
Apărută la începutul veacului al XIX-lea, ca ştiinţă a studierii comportamentului uman în funcţie de denivelările craniene, frenologia a cunoscut un real avânt până spre sfârşitul secolului, căzând, în multe dintre statele europene, într-o oarecare uitare. Odată cu publicarea, în 1994, a lucrării psiholingvistului american de origine canadiană Steven Pinker, Instinctul limbajului, în care era dezvoltată teoria existenţei unui organ special al limbii, vechile idei au ieşit din nou la lumină.
În Europa începutului de secol XIX, a devenit extrem de populară un fel de ştiinţă de psihologie primitivă, teorie a creierului şi filozofie practică, numită frenologie. Fondatorul ei, Franz Josef Gall - fiul unui negustor vienez - era un medic strălucit, care, încă de pe băncile facultăţii, fusese preocupat de o întrebare: de ce erau atât de diferite craniile colegilor lui, la simpla comparaţie exterioară? Se pare că, în cele din urmă, răspunsul a fost găsit, medicul alcătuind un întreg sistem, pe care l-a numit organologie şi, mai apoi, fiziologia creierului, deoarece considera că termenul frenologie („ştiinţa creierului”) e prea mult spus.
Ideile de bază ale acestui sistem erau următoarele: mintea este situată în creier; ea are în alcătuire diverse facultăţi separate, înnăscute; fiecare facultate (abilitate) are un loc separat (organ) în creier; dezvoltarea diferitelor locuri/organe determină forma creierului şi, în consecinţă, a craniului; suprafaţa craniului poate fi citită ca o hartă a abilităţilor şi trăsăturilor de caracter ale unei persoane. Pentru citirea unei astfel de hărţi, frenologul trebuia să-şi treacă uşor palmele peste suprafaţa craniului pentru a-i descoperi adânciturile şi protuberanţele. Pentru identificarea acestora, erau necesare cunoştinţe temeinice despre locul fiecărei abilităţi: Gall a împărţit craniul în 27 de locuri sau organe, pe care le-a localizat minuţios cu ajutorul unor cercuri şi numere: simţul sunetului sau talentul muzical; aritmetica, numărătoarea şi timpul; talentul mecanic; perspicacitatea; simţul moral; simţul religios; ambiţia şi vanitatea; fidelitatea; respectul de sine; viclenia; simţul proprietăţii ş.a.m.d. Locul cu numărul 15 pe hărţile întocmite de Gall e rezervat facultăţii limbii şi talentului pentru filologie, iar numărul 14 este sediul talentului pentru cuvinte şi al memoriei verbale.
Gall a călătorit mult prin Europa, popularizându-şi ideile şi citind craniile oricui era dornic din auditoriu. Istoria reţine un episod particular: într-o zi i-a fost adus tânărul Champollion care, la vremea respectivă, avea 16 ani. Gall nu ştia nimic despre adolescentul care era considerat un fel de copil-minune de cei din jurul lui, însă, îndată ce şi-a trecut palmele peste capul acestuia, a exclamat:
„O, ce lingvist strălucit!”
Ulterior, frenologia s-a extins rapid în Marea Britanie şi Statele Unite, devenind o practică de succes, dusă mai departe şi îmbunătăţită de urmaşii lui Gall, care au mărit numărul de organe ale creierului şi au redesenat hărţile craniului cu o şi mai mare acurateţe. În cele din urmă, ea a fost discreditată de diverşii impostori care pretindeau că puteau citi caracterul sau prevedea dezvoltarea acestuia doar urmărind protuberanţele craniului. Ca să ne putem da seama de amploarea fenomenului, nu era deloc neobişnuit ca un angajator să ceară unui frenolog local să alcătuiască o „hartă a caracterului” celui care solicita o slujbă, pentru a vedea dacă persoana era înclinată spre furt sau înşelăciune.
În 1994, psiholingvistul american de origine canadiană Steven Pinker, publică o carte, Instinctul limbii, în care dezvoltă ideea unui organ al limbii. Autorul insistă că limba este o componentă distinctă a alcătuirii biologice a minţii, că este modulară, că are un loc identificabil în creier şi un set special de gene care o determină.
Astăzi, frenologia mai interesează doar pe aceia care caută primele rădăcini ale psiholingvisticii şi neurolingvisticii. Iată-ne, însă, după mai mult de 200 de ani după Gall, iar ideea unui organ al limbii a apărut din nou. Desigur că ea a avut parte de destule critici de la publicarea cărţii lui Pinker şi până azi. În mod ironic, şi alte afirmaţii ale frenologiei au rezistat şi au fost confirmate: creierul chiar este organul minţii. Oricine ar râde azi de o asemenea concluzie, dar să nu uităm că, la vremea aceea, era o idee revoluţionară care contrazicea părerea unanim împărtăşită de oamenii de ştiinţă care despărţeau trupul de minte.
În mod surprinzător, pot fi aduse în discuţie chiar unele trăsături de caracter cărora Gall le repartizase locuri distincte pe hărţile sale: cercetări foarte recente în neurobiologie, întreprinse de profesorul Antonio Damasio de la Universitatea din Iowa, Statele Unite, sugerează că orice modificare patologică a ţesutului cerebral poate determina schimbări în comportamentul şi personalitatea omului. Deşi e prematur să tragă concluzii certe, echipa din Iowa e de părere că originea comportamentului antisocial sau criminal poate fi legată de o disfuncţie sau anormalitate chimică a cortexului prefrontal, cel responsabil de formele superioare ale gândirii (raţionamente, luarea deciziilor etc.).
Frenologia este şi astăzi considerată o pseudoştiinţă. De multe ori în istoria omenirii, cel care se rupea de curentul principal de gândire, pionierul (în cazul nostru, Gall), a fost considerat un şarlatan, deşi descoperirile sale nu erau decât o consecinţă a faptului că a privit la aceleaşi lucruri vechi, însă cu alţi ochi.
Mulţi alţi specialişti au salutat şi îmbrăţişat frenologia ca pe o nouă ştiinţă, sau au acceptat să o numească pseudoştiinţă. Chiar şi în zilele noastre, există medici, societăţi şi site-uri de Internet care susţin autenticitatea şi acurateţea frenologiei. Poate fiindcă ea pare să fie atât de logică, cu hărţi uşor de urmărit şi interpretări clare, frenologia a oferit o tehnică de diagnostic relativ simplă şi a stârnit un viu interes în multe părţi din Europa şi SUA. Presupusele aplicaţii ştiinţifice şi medicale ale frenologiei şi-au găsit curând utilizare din partea autointitulaţilor experţi, care au exploatat-o.
Frenologia a devenit atractivă în multe privinţe, de la alegerea partenerilor de căsătorie la angajările în anumite locuri de muncă, ca instrument de diagnostic pentru bolile psihice şi modalitatea de a determina profiluri de personalitate, dar mai ales pentru a produce bani. Saloanele unde se practică frenologia au înflorit între 1820 şi 1842, dând naştere la multe invenţii. Maşinile de frenologie au permis doritorilor să obţină o interpretare detaliată a personalităţii lor, prin intermediul unui soi de coif care le era aşezat pe cap şi le măsura şi citea toate denivelările craniului.
Unele dintre dispozitive şi istoria lor sunt expuse la Muzeul Invenţiilor Medicale Discutabile din Minneapolis, Minnesota.
