Dacă aţi fost în Scoţia, aţi observat poate, că bărbaţii îmbracă cu ocazia fiecărei festivităţi, celebrul kilt din tartan.
Dacă aţi fost în Scoţia, aţi observat poate, că bărbaţii îmbracă cu ocazia fiecărei festivităţi, celebrul kilt din tartan, împreună cu centura, şi în cazuri rare, dacă este foarte frig, şi ciorapii. Îmbrăcămintea tipică, decorată cu forme geometrice şi culori în funcţie de clanul de apartenenţă, se poartă fără lenjerie şi subliniază spiritul national scoţian antic şi neînfricat, al oamenilor iubitori de libertate. Scoţieniiprivesc kiltul ca pe ceva atât de natural, încât la sfârşitul anilor optzeci cercetările istorice au trebuit să îi convingă:
Hei, aţi inventat primul motor cu aburi înainte de anticele costume populare!
Deci, da, întradevăr kiltul nu este un trend vechi, pentru că spre exemplu, William "Braveheart" Wallace, cu siguranţă nu s-a avântat pe câmpul de luptă de la Stirling întrun kilt. Pledul gros utilizat pentru a se încălzi (plaid = pled scoţian; imprimeu format din pătrate şi linii încrucişate) era mai degrabă utilizat de păstorii din Highland, însă nouăzeci la sută dintre scoţieni, nu cunoşteau acest tip de pătură până în secolul XVII., sau dacă da, în considerau port al unui jurnalist în pantaloni scurţi de la parlament.
Ceea ce astăzi este cunoscut drept kilt, reprezintă o textilă înfăşurată în jurul taliei cu ajutorul unui brâu. Acesta a început să fie ţesut abia după pierderea independenţei scoţiene. Inventatorul kiltului a fost un antreprenor englez, căruia i-au plăcut costumele tradiţionale purtate de către cunoscuţii săi, însă nu a favorizat straturile multiple de pânză, ce îngreunează tot portul. Până în acel moment, mai ales din cauza creşterii manufacturării pânzei, în ţinutul Highland, abia dacă mai exista cineva care să poarte tartan. Singurul loc în care se purta ţinuta specifică se regăsea în armată, încă din secolul al XVII-lea. Precum scrie şi istoricul Hugh Trevor-Roper în studiul său (de astfel postat şi pe internet):
"Urmat de o generaţie de pantaloni, kiltul nu îşi mai avea locul în şifonierele populaţiei din Highland. La urma urmei, de ce ar reveni la o îmbracăminte mai puţin practică, de fapt la o pătură scumpă sau o fustă?"
Și totuşi cine s-a grăbit să adopte portul naţional scoţian? Paradoxal vorbind, chiar aceia care nu au fost nevoiţi să-şi întindă pledul pe stâncile din Highland: avocaţi din Edinborough, antreprenori din Glasgow, înalta societate londoneză etc. Numai scoţieni anglicizaţi, ce nu au nici în clin nici în mânecă cu kiltul, asemenea hipsterilor din Williamsburg, fani ai puloverului cu model original norvegian.
La acest trend au contribuit şi înterdicţiile inutile din limba engleză: din cauza înclinaţiilor către independenţă ale clanurilor din anul 1746, s-a interzis specificul cultural local, precum şi portul. Deşi ameninţaţi cu pedeapsă aspră, aceste măsuri au accentuat sentimentul naţional, iar portul a devenit simbol scoţian. A luat naştere astfel The Highland Society la Londra, pentru a oferi sprijin imigranţilor scoţieni şi pentru a asigura păstrarea culturii, portului, muzicii şi limbii scoţiene. Un adevărat trend, tot ceea ce venea din partea fomaţiunii era popularizat imediat şi asftfel cultura Highland a fost remarcată ca fiind cultură scoţiană autentică.
Atunci când în anul 1822, cu mult după ridicarea interdicţiei, George al IV-lea al Regatului Unit a făcut o vizită capitalei scoţiene Edinburgh, Walter Scott - nici acesta fiind scoţian din Highland - a iniţiat portul kiltului la sărbătoarea de primire a monarhului.
Tot atunci apare şi prima dilema asupra modelului textilei kiltului. Clanurile erau cele care făceau diferenta între diferitele modele de kilt, unde acestea se deosebeau în special din cauza metodei de cusut. Dar culorile? E simplu: cei mai înzestraţi purtau tartan mult mai colorat, pe când cei mai modeşti nu reuşeau să prindă prea multe carouri. Scriitorul scoţian prolific şi poetu popular Scott, în cooperare cu fabricile de pânză, decid ca fiecare clan şi naţiune - nu doar cei din Highland - să îşi creeze propiul model de kilt. Ideea a fost aprobată de către Compania Highland de păstrare şi conservare a tradiţiilor şi folclorului scoţian, astfel încât fiecare demnitate a putut întâmpina monarhul - deasemenea îmbrăcat tot cu un port scoţian - în propria ţinută populară.
La aflarea acestei aberaţii istorice, chiar şi ginerele şi biograful lui Walter Scott, pe numele său J. G. Lockhart, a considerat ca fiind un act de nebunie, deşi acesta nu identifica tradiţiile ţării sale cu
"triburile celtice, care reprezentau doar o minoritate cu rol foarte puţin important."
Ceea ce astăzi se consideră a fi costum tradiţional scoţian, teoretic este cu o jumătate de secol mai tânăr decât motorul cu aburi, invenţia scoţianului James Watt. Ei bine, nu am scris acest articol ca informaţie relevatoare, ci deoarece kiltul este cel mai cunoscut exemplu reprezentativ al naţiunilor cu tradiţii inventate (invented tradition), ceea ce ascude faptul că
„vechile tradiţii naţionale, nu mai vechi de două sute de ani, au luat fiinţă odată cu formarea naţiunilor.
Între secolele XVIII-XIX avangardiştii mişcării de Renaştere Naţională - numai personalităţi urbane: poeţi, filozofi, aristocraţi ai altor minorităţi etnice - ei înşişi au creat tradiţiile naţionale, pe care s-a axat mai apoi, toată politica Renaşterii. Prin adevărate manevre münchauseniste au îmbinat laolaltă grupurile separate din punct de vedere regional, denominaţional, lingvistic şi financiar (20 la sută dintre fancezii sfârşitului secolului XIX, nu vorbeau franceza!).
La o asemenea sarcină artistico-politică gigantică, au luat parte cetăţeni gen Scott, Mickiewicz sau Puskin. Astăzi, din cauza asimilării economice şi culturale, conştiinţa scoţienilor este mult mai accentuată în gesturi.
