Iniţial piersica a fost un fruct mic şi sărat

Piersicile sunt originare din China, unde piersicul era perceput ca a fi „pomul vieţii”. În acest colţ al Asiei, piersicile erau considerate simboluri ale unităţii şi ale nemuririi.

Piersicul se cultiva cu 2000 de ani înainte de a fi cunoscut şi preluat de vechii greci şi romani - romanii numind fructul „mărul persan”. În Europa, piersicul a fost introdus la începuturile erei creştine, dar cultura s-a dezvoltat mai mult în secolele XVIII- XIX.

În religia taoistă chineză, piersica este considerată cel mai sacru fruct, chiar şi astăzi piersicile sunt oferite sărbătoriţilor, la zilele de naştere, ca simbol al speranţei şi longevităţii.

Ce origini mai au şi alte fructe şi legume?

Bananele işi au originea în bananierul sălbatic, care, cu zece mii de ani în urmă, creştea în regiunile tropicale din Asia, începând cu India, sudul Chinei, Birmania, Taiwan, până în nordul Australiei, Filipine şi Noua Guinee. Bananele sălbatice aveau atât de multe seminţe încât nu erau comestibile, dar vânătorii şi agricultorii de acum şapte-opt mii de ani au reuşit să obţină soiuri cu mai puţine seminţe şi foarte gustoase. În prezent, bananierul este cultivat în aproape toate ţările tropicale din lume, producţia anuală, la nivel mondial, de banane, fiind de peste 90 de milioane de tone.

Chiar dacă astăzi fac parte din tradiţia gastronomiei româneşti, vinetele provin din ţinuturile îndepărtate ale Asiei meridionale. În urmă cu 4.000 de ani, erau cultivate în regiunea Assam (în estul Indiei) şi în Birmania. Treptat, leguma s-a răspândit în toată Asia unde, şi în prezent, se găsesc varietăţi de vinete de toate culorile. În Anglia erau numite „eggplant”, deoarece erau de mărimea unui ou şi aveau culoarea albă. Alte specii sălbatice aveau fructul galben şi foarte amar. În prezent, în cultura vinetei, s-au obţinut nenumărate soiuri, cu gusturi şi arome plăcute, departe de gustul amar al vinetei sălbatice, de acum câteva mii de ani.

Leguma portocalie, plină de culoare, căreia îi spunem morcov, este cu mult diferită de cea pe care o consumau strămoşii noştri. Egiptenii apreciau foarte mult seminţele de morcovi, despre care credeau că au puteri tămăduitoare. Astfel de seminţe s-au găsit şi în mormântul faraonilor. Până în secolul al zecelea, morcovii erau cultivaţi în principal în câteva ţări asiatice: Afghanistan, Pakistan şi nordul Iranului. Și romanii şi grecii îl descoperiseră, dar nu îl cultivau decât sporadic. În acea perioadă, rădăcina era albă şi aceştia nu reuşeau să îl distingă în mod deosebit de pătrunjel. Despre morcov se credea că are puteri afrodisiace.

Porumbul (Zea mays) a fost cultivat pentru prima dată în America Centrală acum mai bine de 8.000 de ani şi alimentul era considerat sacru în culturile triburilor respective, fiind preluat mai apoi şi de amerindieni. Originile porumbului sunt sud-americane şi la prima vedere, “patria” sa pare a fi Valea Sacră din Peru, unde de secole există aproximativ 200 de varietăţi. Dar Popol Vuh, biblia mayaşă, a fost scrisă în Guatemala şi seminţele cele mai vechi de porumb cultivat au fost descoperite lângă Tehuacan (Mexic).

De asemenea, puţini oameni ştiu că piersica a fost iniţial un fruct mic, de dimensiunile unei cireşe, cu un sâmbure uriaş şi foarte puţină pulpă. Avea gust uşor sărat, gust de „pământ”. Astăzi, piersica dă roade abundente, cu fructe uniforme din punct de vedere al mărimii. Fructele sunt de mărimea unui măr mai mic, de 7-10 cm diametru şi aprox. 130 de grame. Coaja are textura mătăsii, cu mici adâncituri. La interior, are o pulpă zemoasă şi în funcţie de soi, are culoarea alb-cremos sau galben-cremos, în centru având o samânţă necomestibila. Are un gust dulce şi moale, cu aromă plăcută.