Obsesia statelor dominante pentru supremaţie şi setea de victorie, instaurează Marea Criză Economică şi armează cam tot ce mişcă.
S-au scris multe cărţi şi articole de specialitate, cu privire la faptul că unele mari puteri s-ar fi pregătit, încă din timp, pentru un conflict mondial şi imediat erau date spre exemplu Germania şi Japonia. Unii specialişti includeau în analiza lor Italia şi chiar România. Istoria a fost mult influenţată de elitele politice şi adevărul trebuia să iasă după cum doreau conducătorii zilei sau nu se mai redacta nimic. Oare câte inteligenţe au rămas în umbra aparenţelor?
Realitatea a fost şi este una complet diferită de cele redate prin paginile cărţilor. Lupta pentru dominaţie mondială nu se putea duce decât între cei ce dispuneau flote militare serioase, cursa înarmărilor fiind declanşată încă înainte de 1928. Supremaţia jongla între Japonia, SUA, Marea Britanie, Franţa şi Italia. Cum ultimele două nu aveau surse de petrol şi tipurile lor de nave erau depăşite, lupta se ducea, de fapt, în trei.
Dotări de război...
În patru mai exact, pentru că se adăuga şi Uniunea Sovietică, Iosif Stalin având abordări diferite. Industria lagărului socialist nu putea să producă o modernă flotă de suprafaţă într-un timp scurt şi s-a trecut la formarea de armate din cuirasate terestre. Masele de tancuri urmau să cucerească noi state pentru extinderea comunismului până la nivel mondial. Artileria era chemată să sprijine blindatele prin nimicirea tunurilor inamice. Erau stabilite raţii clare pentru fiecare ţintă, un tun antitanc urmând să fie nimicit cu 70 – 90 de obuze de calibrul 122 mm, net superioare celor de 100 – 105 mm din dotarea armatelor germană şi română.
Numai Frontul de Vest a pierdut în luptele din iunie 1941 o cantitate de 155.000 de proiectile. Un singur obuz avea o masă de 21,76 kg. Se aflau la graniţă peste 3.372 t de proiectile de un singur calibru, un vagon obişnuit putând să transporte 10 t. Dacă erau prea puţine pentru neutralizarea ţintelor, se putea face apel la cele aflate în depozite şi pierdute apoi din cauza atacului german. Au dispărut astfel peste 5.590 t de obuze, dacă am considera că fiecare avea o masă de 43 kg. Existau şi modele mai grele.
...ineficace
Cantitatea de produse militare nu pare totuşi impresionantă. Oricine poate să demonstreze că era prea puţin pentru oprirea armatei germane. Obuzierele de calibrul 122 mm erau performante în variantele noi şi unele au supravieţuit în dotarea unor armate mai modeste până astăzi. Efectul la ţintă al obuzelor şi cadenţa ridicată le făceau ideale pentru sprijinirea infanteriei amice. Gurile de foc erau ideale pentru nimicirea sistemelor defensive inamice prin tirul curb până la o distanţă de 8.9 km. Militarii ascunşi în tranşee erau extrem de vulnerabili la loviturile sosite pe verticală. Cum fortificaţiile pasagere nu se mişcă, ochirea se putea face lent, cu calm.
Situaţia s-a complicat atunci când au năvălit blindatele germane şi ţintele deveniseră mici şi mobile. Viteza mică a proiectilului permitea maşinilor militare să se deplaseze pe o anumită distanţă şi să scape de efectul distrugător al explozibilului. Obuzierele de calibrul 122 mm au fost deplasate pentru realizarea unei ofensive împotriva Germaniei şi a fost un şoc atacul declanşat în 22 iunie 1941 cu forţe insuficiente şi slab dotate.
Dacă nu erau suficiente, se adăugau cele de calibrele 45 şi 76,2 mm, eficienţa acestora fiind sporită prin faptul că multe guri de foc erau instalate pe tancuri şi blindate.
Aşa se explică de ce s-a făcut industrializarea forţată în URSS şi unde mergeau cel mai bune produse din metal. Numai două state aveau resurse pentru un război mondial şi s-au pregătit intens: URSS şi SUA. Zarurile fuseseră aruncate încă din timpul crizei economice şi procesul a fost accelerat pe măsură ce se apropia anul 1939. Marea Criză Economică a fost, de fapt, rezultatul trecerii la înarmarea masiv-obsesivă şi n-a fost o defecţiune a sistemului economic mondial.
