Vrăjitoria în Evul Mediu şi Renaştere a fost fără dar şi poate, un fenomen major, caracteristic acelor epoci.
Spre deosebire de Magia Medievală care se concentra pe controlarea şi subjugarea spiritelor demonice, Vrăjitoria Medievală se concentra pe venerarea lor. Cu alte cuvinte, vrăjitoria medievală, conform istoriei scrise, este o formă de Satanism şi Demonolatrie a Evului Mediu. Vrăjitoria era preocupată de cunoaşterea puterilor Infernale, a demonologiei, a veneraţiei şi farmecelor. Tradiţiile vrăjitoreşti ale evului mediu erau în mare parte „din popor”, cu alte cuvinte tradiţii folclorice bazate mult pe superstiţii rurale sau pe mitologia Biblică. Etimologic vorbind, cuvântul vrăjitorie vine de la slavul vraza, sau superstiţie.
Natura vrăjitoriei medievale a fost şi este discutată de multă lume, inclusiv istorici ai religiilor, fiecare cu părerile lor. În timp ce unii precum Montague Summers declara nonşalant că vrăjitoria medievală este Satanică, alţii precum Joseph Hansen declara că „vrăjitoria este un produs al teologiei medievale, al instituţiilor ecleziastice şi al proceselor intentate magiei de papalitate şi Inchiziţie.
Relatările istorice indică faptul că în Evul Mediu la numeroase mănăstiri existau călugăriţe care sufereau de „isterie de locomoţie”, o boală psihogenă în masă prin care unele femei dădeau semne că ar fi posedate de demoni sau aveau un comportament sexual deviant. În unele cazuri, ele ar fi mieunat ca pisicile şi ar fi încercat să se caţere cu unghiile în copaci. Perioada în care călugăriţele se purtau în acest fel a durat în jur de 300 de ani şi ar fi început în jurul anului 1400, afectând mănăstiri din toată Europa.
Presupusele posedări demonice de la mănăstirea Louviers (Franţa) din anul 1647, ca şi cele de la Aix-En şi Loudun, au început după ce călugăriţele au declarat că au fost posedate de demoni după ce Părintele Mathurin Picard (directorul mănăstirii) şi Părintele Thomas Boulle (vicar) le-ar fi dus pe acestea la un Sabbat al vrăjitoarelor pentru a comunica cu Demoni, mai exact cu demonul Dagod după mărturia călugăriţei Madeleine Bavent. După mai multe investigaţii, s-a descoperit că măicuţele sufereau de clasicele simptome de posedare:
- Contorsiuni
- Mişcări neobişnuite ale corpului
- Vorbitul în alte limbi (glossolalia)
- Insulte
- Blasfemii
- Apariţia unor răni care apar şi dispar rapid
Ritualurile de exorcizare care au urmat au fost publice, generând un spectacol înfricoşător. Aproape fiecare persoană prezentă la exorcism a fost luată la întrebări de către inchizitori, din care a rezultat că întregul oraş începuse să prezinte simptome de isterie, după ce ţipetele maicilor din timpul exorcismului se împreunau cu ţipetele Părintelui Boulle care era torturat în acelaş timp. Cazul de la Loudun a fost desemnat cel mai faimos caz de isterie a posedărilor din istorie. Acesta a început în anul 1634, tot în Franţa, când mănăstirea călugăriţelor Ursuline a fost cuprinsă de o serie de posedări.
Ultimul a fost, cel mai probabil, unul dintre cele mai sângeroase. În 1749, o femeie de la o mănăstire din Wurzburg, Germania, a fost decapitată, fiind suspectată de vrăjitorie, după un episod de leşin, spume la gură şi strigăte.
Cercetătorii sunt de părere că aceste comportamente erau cauzate de o combinaţie de stres şi o credinţă religioasă profundă în ceea ce priveşte posedările demonice.
Femeile care erau trimise la mănăstire nu mergeau întotdeauna de bunăvoie. Mai mult, viaţa la mănăstire era, la 1400, foarte dificilă. Devotamentul şi spiritualitatea nu erau pentru toată lumea, iar stresul şi lipsurile de care aveau parte aceste femei le făcea uneori să reacţioneze impulsiv. Când o făceau, comportamentul lor părea similar cu cel al unei persoane posedate deoarece erau susceptibile la astfel de mesaje.
