Numele lui Szugihara Csiune este mai puţin cunoscut decât cel al lui Oskar Schindler, de altfel ecranizat şi în stilul Spielberg.
Numele lui Szugihara Csiune este mai puţin cunoscut decât cel al lui Oskar Schindler; ce mult contează numele personajului principal din filmul lui Steven Spielberg despre Holocaust. Nu vorbim despre faptul ca nu şi-ar fi meritat popularitatea, pentru că Schindler a salvat mii de evrei de la o moarte sigură.
Szugihara a devenit viceconsul la Kaunas, Lituania în anul 1939. Responsabilitatea sa era de a supraveghea mişcările trupelor sovietice şi germane; practic el reprezenta ochiul Japoniei in Europe de Est. Japonezii nu aveau încredere in Hitler, chiar dacă erau aliaţi; astfel Szugihara era însărcinat cu raportarea evenimentelor.
După anexarea Lituaniei la Uniunea Sovietică, un număr foarte mare de refugiaţi evrei lituanezi şi polonezi au încercat să intre în posesia vizei, pentru a putea emigra mai departe. Călătoria fără viză era forte riscantă, însă foarte puţine ţări au riscat să ofere viză evreilor.
Szugihara a intrat în contact cu guvernul japonez, pentru a afla dacă poate oferi viză refugiaţilor, insă aceştia nu îndeplineu criteriile: pentru a intra pe teritoriul japonez, trebuia procedat întreg demersul de imigrare, iar cine nu avea destui bani, nici nu intra în ţară. Szugihara a încercat de trei ori să găsească o soluţie, insă de toate cele trei ori cererea sa a fost respinsă.
Szugihara a discutat problema cu familia sa şi a luat problema în propriile mâini. La data de 18 iulie 1940 a început să completeze vizele pe propria răspundere. Ignorând complet cerinţele şi urmările, el oferea vize temporare de 10 zile pentru a traversa Japonia.
Cunoscând xenofobia japozenă, birocraţia complicată a oficiului de imigrare, precum şi poziţia importantă a lui Szugihara, este poate mai acceptabil de înţeles, de ce era nevoie de un curaj imens pentru a face ce făcea el. Cu autorităţile sovietice erau mai puţine probleme - să nu uităm că noţiunea de corupţie era foarte bine cunoscută de acestea - permiţând evreilor cu viză să călătorească pe calea ferată transsiberiană - bineînţeles pentru un preţ destul de mare.
Szugihara aproba cererile pentru viză, câte 18-20 de ore pe zi, o cantitate ce altădată putea fi atinsă într-o lună. La 4 septembrie, japonezii au închis ambasada din Lituania, prin urmare nici Szugihara nu putea rămâne în ţară. Până la acea dată, au fost eliberate mii de vize, însă martori spun că şi după părăsirea ţării a continuat să aprobe cereri.
Când trenul lui Szugihara s-a pus în mişcare din gara Kaunas, omul a început să arunce vize pe geam, către mulţimea care înconjura trenul. Tot pe geam, a aruncat şi documente de la ambasadă, cu semnătura sa, cu ajutorul cărora se putea completa viza.
”Rog ierarea voastră, că nu pot scrie mai multe. Toate cele bune!”
- a strigat Szugihara de la geamul trenului.
”Nu te vom uita niciodată, Szugihara. Sigur ne vom revedea!”
- a strigat o voce din mulţime.
Și această preţioasă poveste nu a fost ecranizată niciodată de către Steven Spielberg.
