Sake reprezintă vinul de orez tradiţional din Japonia.
Egiptenii aveau berea, grecii sărbătoreau cu vin, iar mezo-americanii se delectau cu tepache. Japonezii s-au oprit la sake. Băutura simplă, din orez şi apă, este o parte importantă din ceremonialul de seppuku al samurailor. „Occidentalilor le place să cucerească munţii/ Orientalilor le place să-i contemple/Cât despre mine, îmi place să gust munţii”, spunea Santoka, poetul sake-ului.
Sake reprezintă vinul de orez tradiţional din Japonia. Oferta de sake se împarte pe diferite sortimente, pentru prima dată fiind preparată în urmă cu cel puţin 2000 de ani. De atunci, sake a jucat un rol important în cultura şi istoria Japoniei. De la originile sale ca „băutură a Zeilor” la statutul său actual ca fiind una dintre cele mai populare băuturi din ţară, istoria sake-ului este cufundată în tradiţie, inovaţie şi personalizare.
Se spune că simbolul numelui (酒) provine din pictograma chinezească găsită pe un borcan. Numele are diferite rădăcini: sakaeru, care se traduce prin a prospera, sau sakeru, o trimitere către puterile medicinale de a vindeca răceala. Cea mai veche mărturie scrisă a existenţei sale este într-un text chinez din secolul al III-lea, cu toate că despre băuturile alcoolice asemănătoare sake-ului există dovezi, precum vase speciale de încălzit şi servit, încă din timpul dinastiei Shang, din anii 2000 î.Hr. Totuşi, se pare că la reţeta sake-ului autentic s-a ajuns în timpul secolului al VII-lea, în timpul perioadei Nara. Până în secolul al X-lea, producţia de sake aparţinea în totalitate Curţii imperiale, iar mai apoi monopolul a fost deţinut către temple. Sake-ul de astăzi, savurat în întreaga lume, a ajuns la un procedeu final în timpul epocii Edo, în secolul al XVII-lea.
Tōji, maestrul sake-ului, alege cu atenţie cele două ingredinte principale. Orezul folosit este unul diferit faţă de cel care se serveşte la masă: se numeşte saka mai şi are bobul mai mare, mai puternic şi conţine mai puţine proteine şi lipide decât cel obişnuit. În acelaş timp, apa utilizată este adusă din fântâni sau izvoarele din munţi. Urmează procesul de fermentare şi cel de maturizare, care poate ajunge şi până la un an. De aici, varietăţile de sake sunt numeroase – în funcţie de aditivii adăugaţi, timpul de fermentare sau gradul de alcool, care, în medie, nu depăşeşte 20%. Băutura se poate servi şi rece, la temperatura camerei, dar cel mai frecvent ea se consumă fierbinte.
Tradiţionala băutură se toarnă din sticlele sau ceainicele de ceramică, tokkuri, în cănile micuţe, o-choko. O formă specială a sake-ului este habushu. În sticle este introdusă o reptilă veninoasă, rudă a şarpelui cu clopoţei. Băutura spectaculoasă la vedere este fabricată în Okinawa şi încă din cele mai vechi timpuri se consideră că are proprietăţi medicinale.
Cu toate că procesul de fabricare şi disponibilitatea sake-ului s-a schimbat de-a lungul anilor, rolul important al licorii, în cultura japoneză, a rămas neschimbat. Încă din cele mai fragede începuturi, sake a reprezentat o băutură de onoare, familie şi prietenie, consumată pentru a marca ocazii importante. Pentru că este menită de a fi savurată împreună cu prietenii şi familia, tradiţia spune că o persoană nu trebuie să îşi toarne singură; în schimb, o altă persoană trebuie să îi toarne în ceaşcă.
Licoarea din orez are pentru fiecare anotimp câte o tradiţie aparte şi este folosită în numeroase ceremoniale. Cel mai important, sake este parte a ritualului de purificare Shinto, ca o punte divină între Japonia modernă şi cea tradiţională. Mireasa şi mirele consumă băutura într-o ceremonie de nuntă Shinto, prin procesul cunoscut sub numele de Sansankudo.
Cântat de către poeţii din Ţara Soarelui Răsare în numeroase haiku, sake este parte a nedescifrabilului Orient Îndepărtat. De mii de ani sake a reprezentat o parte importantă a vieţii japoneze, iar popularitatea sa câştigă teren din ce în ce mai mult, la nivel internaţional. 乾杯! (Kanpai!) – Noroc!
„Dacă aş putea fi fericit în această viaţă,/De ce mi-ar păsa dacă în următoarea/Aş deveni o pasăre sau un vierme!” - Unul dintre cele „13 poeme dedicate sake-ului” de Otomo no Tabito (665-731), aşa cum este citat în „Manyoshu” al celui de-al optulea secol, prima antologie de poezie a Japoniei.
Nu a fost de ajuns, vreau să mai învăţ!
