Bizarul sport şi-a găsit sfârşitul la fel de rapid precum a luat naştere.
Într-o dimineaţă de aprilie din 1963, peste cinci mii de spectatori s-au adunat pe malul Puget Sound lângă Tacoma Narrows, din Washington, pentru a viziona un eveniment neobişnuit - Campionatul Mondial de Lupte pentru Caracatiţe.
Regulile erau simple: echipe a câte trei scafandrii urmau să coboare în ape, la adâncimi între 10 şi 15 metri, şi încercau din răsputeri să apuce o caracatiţă, pe care apoi o aduceau la suprafaţă. Oricine revenea din apă cu cea mai masivă caracatiţă, câştiga trofeul. Un total de 25 de caracatiţe gigantice din Pacific au fost capturate în acea zi, cele mai grele cântărind aproape 30 kg.
Acest sport destul de ciudat a luat naştere spre sfârşitul anilor 1940. Într-un articol intitulat „Octopus Wrestling Is My Hobby”, (n.n. Lupta cu caracatiţele este hobby-ul meu), publicat în ediţia din 1949 a revistei Mechanix Illustrated, scriitorul Wilmon Menard relatează o călătorie în Tahiti, unde el însoţise şi ajutatase un vânător nativ în uciderea unei caracatiţe uriaşe, cu tentacule de 8 metri. Deşi există prea puţină similitudine între sportul fără sânge, care urma să devină popular în mai puţin de un deceniu, de-a lungul Coastei de Vest a Statelor Unite şi vânătoarea de caracatiţe din apele polineziene, articolul este considerat a fi, în general, prima relatare a sportului.
Unul dintre primele meciuri ale campionatului mondial, a avut loc într-o zi ploioasă de noiembrie, în 1957, în Tacoma şi a atras o mulţime de două sute de oameni.
În versiunea americană a jocului existau două categorii: una în cadrul căreia se folosea echipament de scufundare şi una în care nu se utiliza niciun fel de protecţie sau echipament. Se cumulau de două ori mai multe puncte per kilogram de caracatiţă capturată, atunci când procesul se efectua fără echipament. În timp ce animalele nu sunt prea agresive, scafandrii trebuiau să aibă grijă la tentaculele care ar fi putut să le înfaşte măştile sau furtunul de aer, întrerupând astfel alimentarea cu oxigen. Dar nu era dificilă nici îndepărtarea tentaculelor, deci nu putea fi considerat un sport periculos.
După ce animalele erau târâte la ţărm, se cântăreau şi, odată cu încheierea meciului, caracatiţele se consumau, se donau acvariului local sau erau retrimise în mare.
Interesul faţă de luptele pentru caracatiţe a dispărut la fel de rapid pe cât a luat naştere, astfel, la jumătatea anilor '60, acest tip de competiţii insipide nu mai erau populare. În 1976, statul Washington a pus punctul pe „i” cu o lege care declara ilegalitate, capturarea sau hărţuirea unei caracatiţe.
Surse: iO9 / Seattle Times / Vice
