Islanda este o ţară cu populaţie (330.000 de cetăţeni) mai mică decât Cluj-Napoca, iar două treimi din aceştia locuiesc în capitală şi în zona metropolitană.
Deşi există vestigii arheologice care vorbesc de o populaţie antică pe pământul islandez, documentele istorice atestă existenţa primilor europeni în secolul IX. Ei se ocupau cu pescuitul şi navigaţia, reuşind chiar să ajungă până în America de Nord. Cu alte cuvinte, au fost primii descoperitori ai Lumii Noii, cu câteva secole înaintea lui Cristofor Columb. În anul 930, islandezii s-au constituit în republică, punând bazele primului parlament din lume, Althing. În 1262, insula a fost ocupată de norvegieni, iar în 1380 a trecut sub suveranitate daneză. După ce, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial insula a fost ocupată din motive strategice de către Marea Britanie, şi-a declarat independenţa în 1944.
Islandezii au ştiut să-şi exploateze bine puţinele resurse oferite de natură, punând în valoare îndeosebi pescuitul şi turismul. Este de reţinut faptul că numărul turiştilor care vizitează ţara este mai mult decât dublu faţă de numărul total al locuitorilor. Turismul generează o treime din PIB al ţării. Dar pe scurt, Islanda, această ţară nordică şi aparent neatrăgătoare, este o adevărată comoară de curiozităţi.
Islanda are un indice de alfabetizare de 100%, ceea ce înseamnă că pe insulă nu există analfabeţi. Toată lumea din Islanda vorbeşte engleza, limbă obligatorie începând de la 11 ani. Fiecare al zecelea om e scriitor, Islanda fiind ţara cu cei mai mulţi scriitori, cele mai multe opere publicate şi cele mai multe cărţi citite pe cap de locuitor dintre toate statele lumii.
„Suntem o naţiune de naratori. Când e frig şi întuneric, nu ai ce altceva să faci”, susţine Solvi Bjorn Siggurdsson, unul din mulţii scriitori islandezi. În 2013, nuvelista Kristin Eiriskdottir sublinia absurdul situaţiei: „Chestia asta ne face mai competitivi. Eu locuiesc cu mama şi cu iubitul meu, care sunt, amândoi, scriitori. Încercăm să publicăm în ani diferiţi, pentru a nu ne face prea multă concurenţă unul altuia”. Pe lângă scriitori, islandezii sunt şi mai amatori de film. Islanda este ţara în care se urmăresc cele mai multe filme din lume, cu o medie de 5,1 bilete de cinema pe cap de locuitor pe an, dublu faţă de media vest-europeană, triplu faţă de germani şi de cinci ori mai mult decât japonezii.
Să vedem, Siggurdsson, Eiriskdottir, preşedintele Grímsson, primul ministru Gunnlaugsson, etc., ce au aceste „nume de familie” în comun? În Islanda, cetăţenii nu au nume de familie. În locul acestuia, se foloseste patronimicul. Pentru un fiu, se utilizează sufixul „son”, iar pentru o fiică „dottir”. Islanda menţine încă sistemul arhaic nordic al numelor. Aşa se face că fiul tău nu îţi va moşteni numele de familie. Dacă te cheamă Gustaf, iar pe fiul tău Jon, se va numi Jon Gustafsson, adică „fiul lui Gustaf”. Dacă ai şi o fiică, Kristin, ea se va numi Kristin Gustafdottir, adică „fiica lui Gustaf”. Dacă într-un anturaj anume (şcoală, serviciu etc) sunt două persoane numite Jon, care au taţi Gustaf, pentru a-i deosebi se foloseşte şi numele bunicului. Jon Gustafsson Hallsson (Jon, fiul lui Gustaf Hallson) şi Jon Gustafsson Gudjhonsson (Jon, fiul lui Gustaf Dudjhonsson).
Există şi excepţii. Dacă se consideră că ai realizat lucruri măreţe, importante, pentru ţară, ţi se permite să-ţi „blochezi” numele de familie şi pentru generaţiile viitoare. Aşa a fost cazul lui Arnor Gudjohnsen (considerat cel mai mare fotbalist din istoria Islandei) şi al fiului său, Ejdur Gudjohnsen. Copiii nerecunoscuţi de tatăl lor capătă automat un patronimic rezultat din numele mamei. În evul mediu, s-a folosit şi la noi acest sistem, îndeosebi în Molodova: Amariei sau Aioanei.
