Megalodonul este o specie de rechini care a disparut cu mult timp în urmă.
Trăia în apele sărate, în timpurile preistorice. Dinţii săi uriaşi erau o caracteristică unică. De altfel, numele său înseamnă „dinte mare”, în limba greacă. Denumirea ştiinţifică, Carcharodon megalodon, i-a fost dată de paleontologul elveţian Louis Agassiz, în 1835.
Paleontologii americani au reuşit să descopere o serie de resturi fosile ale gigantului rechin preistoric, care demonstrează că cel mai mare prădător al tuturor timpurilor era, de fapt, un părinte grijuliu care îşi creştea progeniturile într-un fel de creşe oceanice. Carcharocles megalodon, cunoscut adesea drept Megalodon, a fost cel mai mare rechin care a trăit vreodată pe Terra. Extincţia celui mai mare rechin a permis mamiferelor marine să prospere, balena albastră fiind considerată acum cel mai mare animal de pe Pământ.
Studiul a fost elaborat de către Catalina Pimiento (Smithsonian Tropical Research Institute) şi Christopher Clements (University of Zurich), fiind prima parte a unei cercetări mai ample referitoare la dispariţia speciei. Carcharocles megalodon a fost cel mai mare rechin ale cărui fosile au fost descoperite până acum, pe baza dentiţei, distribuţiei geografice şi faunei asociate fiind estimată o lungime maximă de până la 18 m.
O expediţie condusă de dr. Catalina Pimiento, din cadrul Universitatii Gainsville din Florida, a reuşit să identifice în apele care scălda ţărmurile din Panama, un adevărat teren de creştere al puilor şi exemplarelor tinere de Charcharococles megalodon. Acest nou punct fosilifer este deosebit de valoros deoarece este al doilea de acest gen din întreaga lume descoperit până în prezent, primul aflându-se în statul american Carolina de Sud. Cercetătorii au identificat numeroşi dinţi de Megalodon, majoritatea aparţinând exemplarelor juvenile. Situl mai adăposteşte şi dinţi ai rechinilor adulţi precum şi cranii de balene.
Nu se cunosc cauzele dispariţiei acestei specii fascinante, dar teoriile lansate până acum sugerează că ar fi vorba de modificarea climei. Mai precis, apele oceanului s-au răcit, iar hrana era din ce în ce mai puţină. Răcirea apelor calde a fost o lovitură grea pentru Megalodon. Glaciaţiunile următoare din Pliocen şi Pleistocen au determinat o scădere a nivelului mărilor cu peste 100 de metri. Megalodonul nu a mai putut beneficia de apele calde costiere care serveau drept loc de împerechere şi creştere a puilor. Pierderea locurilor de creştere a puilor a periclitat situaţia speciei, puii de Megalodon fiind nevoiţi să se aventureze în apele adânci, unde cadeau victimă adulţilor sau atacului primelor balene ucigaşe.
În plus, glaciaţiunile repetate au schimbat rapid rutele de migraţie a balenelor, care erau capabile să se refugieze în apele reci, polare, unde Megalodonii riscau hipotermia şi moartea. Pe de altă parte, stratul de grăsime şi sângele cald de mamifer al balenelor le-a permis acestora din urmă să prospere în apele reci, astfel încat Megalodonul şi-a pierdut principala sursă de hrană.
