Evul Mediu a fost perioada cea mai neagră a curăţeniei şi igienei omeneşti.
În acele vremuri, speranţa medie de viaţă a oamenilor nu depăşea 20-25 de ani. Cauzele acestei realităţi nu ţineau doar de nivelul extrem de ridicat al mortalităţii infantile şi al războaielor numeroase, dar şi al mizeriei şi jegului în care literalmente trăiau şi îşi desfăşurau activităţile. Spălatul corpului şi parfumarea acestuia au fost puternic condamnate de Biserica Catolică şi grupurile de moralişti care vedeau în acest act nimic altceva decât invitaţia la desfrâu sexual.
Chiar dacă în secolele IV şi V biserica creştină nu interzicea obiceiul spălatului, considerându-l necesar pentru menţinerea curăţeniei şi a sănătăţii, ea condamna folosirea băilor publice pentru plăcere, în special femeile care vizitau băile publice mixte.
De-a lungul timpului au apărut însă tot mai multe restricţii, astfel încât până la urmă creştinilor le-a fost interzis să facă baie goi, iar biserica a început să nu privească cu ochi buni băile „în exces”. Totul a ajuns la paroxism atunci când autorităţile bisericii medievale au declarat faptul că băile publice duc la imoralitate, promiscuitate şi boli.
Această ameninţare cu „bolile” era foarte des întâlnită; în multe părţi ale Europei se credea că apa poate transmite boli prin porii pielii. Conform unui tratat medical din secolul XVI: „Băile încălzesc corpul, dar slăbesc organismul şi lărgesc porii. Acesta este motivul pentru care pot fi periculoase şi pot provoca diferite boli, inclusiv moartea”. Medicii nu erau îngrijoraţi numai de bolile transmise prin apă. Ei credeau că după ce porii se lărgesc apar infecţiile, căci aerul pătrunde mai uşor în organism. Drept urmare, obiceiul de a face baie a fost asociat nu numai cu imoralitatea, ci şi cu răspândirea bolilor.
Pentru cei mai mulţi din clasa de jos, în special pentru bărbaţi, rezultatul a fost că baia a fost complet uitată. În această perioadă oamenii aveau tendinţa de a limita igiena personală la spălarea mâinilor, a unor părţi ale feţei şi la clătirea gurii. Se credea că este periculos să-ţi speli întreaga faţă, căci aceasta provoca guturai şi slăbea vederea. Drept urmare şi acest obicei a devenit nepopular.
Pe de altă parte aristocraţii nu au renunţat complet la deprinderea de a se spăla, dar în dorinţa lor de a stabili un echilibru între riscurile îmbolnăvirii şi mirosurile emanate de corp obişnuiau să facă baie numai de câteva ori pe an.
Nu reuşeau însă întotdeauna să atingă mult râvnitul echilibru. Iată ce nota un ambasador rus în Franţa:
„Maiestatea sa (Louis XIV) pute ca un animal sălbatic”.
Ruşii nu erau chiar atât de cusurgii legat de baie şi de aceea se spălau în mod regulat, ca să zicem aşa, adică cam o dată pe lună.
Un alt specimen din această categorie înfiorătoare „a celor două băi” a fost regina Isabela I a Spaniei care mărturisea că a făcut baie tot numai de două ori în viaţă: când s-a născut şi când s-a măritat.
Foarte târziu şi timid, primele noţiuni de igienă corporală îşi făceau apariţia în Europa. Săpunul începea să fie manufacturat de-abia în secolele 18-19, fiind făcut dintr-un amestec de sodă, cenuşă, grăsime de oaie, uleiuri şi plante aromate.
Primul cap încoronat care a lansat o adevărată revoluţie în privinţa spălatului pe trup a fost regina Elisabeta I a Angliei despre care se ştie că se îmbăia o dată pe lună.
Era un progres uriaş, căci până la ea, regii şi reginele nu se spălau deloc pe tot timpul vieţii. Uneori, după cum ne spun cronicile, monarhii erau intrau în contact cu apa doar când îi surprindea vreo ploaie torenţială.
