Trei medici au inventat o boală pentru a păcăli naziştii şi pentru a salva vieţile evreilor.
Povestea puţin cunoscută a sindromului K, a rămas secretă timp de 60 de ani după război.
Din septembrie 1943 până în iunie 1944, forţele naziste au ocupat oraşul Roma. În această perioadă a izbucnit o epidemie a unei boli misterioase, ce a dus la izolarea multor afectaţi, în carantină, într-o aripă retrasă a Spitalului Fatebenefratelli din oraş. Denumită sindromul K, boala a provocat zero decese, în timp ce, de fapt, a salvat zeci de vieţi evreieşti.
Deşi foarte temut, sindromul K nu reprezenta un motiv de panică, întrucât era o boală pur inventată. După cum explică şi revista Quartz, boala a fost rezultatul fantezist al doctorilor Vittorio Sacerdoti, Giovanni Borromeo şi Adriano Ossicini, care au descoperit o oportunitate de a salva vieţile vecinilor lor evrei şi au profitat din plin.
Spitalul, situat lângă ghetoul evreiesc al Romei pe malul râului Tibru, a devenit acasă pentru un număr generos de evrei italieni, ce căutau refugiu după ce ocupaţia nazistă adunase deja în jur de 10.000 de oameni spre a fi trimişi în lagărele de concentrare.
Elaborând un plan pentru a le oferi siguranţă acestor refugiaţi, trio-ul de medici i-a diagnosticat pe mulţi dintre ei cu sindromul K. Și dat fiind faptul că documentele medicale oficiale declarau că pacienţii suferinzi de sindromul K trebuiau izolaţi în carantină, toţi pretinşii bolnavi rămâneau în spital şi nimeni nu punea procedeu sub semn de întrebare.
„Sindromul K apărea în documentele pacientului pentru a indica faptul că persoana nu suferea de nimic, ci era doar de origine evreiască”, a declarat Ossicini într-un interviu cu revista La Stampa. Noi întocmeam acele documente pentru evrei, ca şi cum ar fi pacienţi obişnuiţi, şi în momentul în care trebuia să numim boala de care sufereau? Sindromul K, răspundeam noi, adică „admitem un evreu”, ca şi cum ar fi fost bolnav, dar toţi erau sănătoşi.
Denumirea de Sindromul K, nu numai că avertizat personalul spitalului asupra originii „pacienţilor”, şi anume de refugiaţi evrei, în stare bună de sănătate, dar, de asemenea, a servit şi ca un şoc pentru opresorii lor, în special pentru Albert Kesselring şi Herbert Kappler. Kesselring era un strateg defensiv nazist şi comandantul responsabil pentru ocupaţia italiană, în timp ce Kappler era un colonel SS.
Ascunşi într-o sală separată a unităţii, cei „infectaţi” cu sindromul K erau instruiţi să tuşească şi joace rolul de grav bolnavi în faţa soldaţilor nazisti, care efectuau ture de investigare al spitalului Fatebenefratelli. Despre pacienţi s-a declarat că ar fi extrem de contagioşi, descurajând oficialii nazişti să se apropie de aripa unităţii în care se aflau. Oficialii nazişti deveniseră înspăimântaţi că ar putea contacta misterioasa boală, încercând să se menţină sănătoşi prin orice mijloace.
Deşi mulţumirile principale le aparţin doctorilor Sacerdoti Borromeo şi Ossicini, operaţiunea a fost posibilă numai cu ajutorul întregului personal, care a urmat întocmai planul, ştiind exact ce anume să facă atunci când se confruntau cu internarea unui pacient diagnosticat cu sindromul K.
Dacă un singur angajat al spitalului ar fi vorbit şi ar fi alertat oficialii germani, întregul spital ar fi pierit, în mod sigur, în lagărele de concentrare.
Eforturile combinate ale lui Sacerdoti, Borromeo, Ossicini şi ale personalului întregului spital au fost dezvăluite abia 60 de ani mai târziu, şi Borromeo în special, a fost recunoscut de Centrul Mondial al Comemorării Holocaustului în octombrie 2004, nu numai pentru lucrarea sa în ceea ce priveşte sindromul K, ci şi pentru transferul pacienţilor evrei din ghetou la spital, cu mult înainte de ocupaţia nazistă.
Spitalul Fatebenefratelli a fost recunoscut drept adăpost pentru victimele persecuţiei naziste şi a fost numit „Casa vieţii” în iunie 2016. La ceremonie au participat Ossicini, în vârstă de 97 de ani în momentul de faţă, împreună cu unii dintre acei oameni ai căror viaţă a fost salvată de eforturile sale eroice cu şase decenii în urmă.
