Masabumi Hosono, 42, un funcţionar public din Tokyo, a fost singurul pasager japonez pe Titanic.
Totul a început încă din 1910, când Masabumi Hosono era trimis de Ministerul japonez al Transporturilor pentru a studia sistemul feroviar din Imperiul Ţarist. La doi ani după terminarea misiunii, acesta trebuia să se întoarcă acasă. Decizia de a se îmbarca pe RMS Titanic avea să îi aducă dispreţul şi descreditarea conaţionalilor săi. El s-a îmbarcat în Southampton şi a fost recrutat în barca de salvare numărul 13.
Hosono a început să scrie o scrisoare, în limba engleză, către soţia sa, pe hârtie de corespondenţă cu antetul Titanicului, însă după salvarea sa, el a continuat experienţa sa, în scris, în limba japoneză. Hosono a fost trezit de o bătaie în uşa cabinei sale de la clasa a doua. El a alergat afară, însă, străin fiind, a fost obligat să rămână la punţile inferioare, departe de bărci. „Toate rachetele de semnalizare de urgenţă erau împuşcate în aer fără încetare, iar hidoasele focuri albastre şi zgomotele erau pur şi simplu terifiante. Cumva, nu am reuşit nicicum să risipesc sentimentul de spaimă totală şi dezolare”, a scris Hosono.
Făcându-şi drum înapoi la puntea superioară: „Am încercat să mă pregătesc pentru momentul final, fără agitare, hotărând în mintea mea să nu las nimic ruşinos în urmă, ca japonez fiind. Dar, totuşi, m-am trezit în căutarea şi în aşteptarea oricărei posibile şanse de supravieţuire.”
Șansa lui s-a adeverit, în momentul în care un ofiţer, angajat în organizarea persoanelor în bărcile de salvare, a strigat „Loc pentru încă două persoane.” Un bărbat a sărit în barcă. „Eu însumi m-am adâncit în pustiul gând că nu îmi voi mai revedea iubita soţie şi copiii, din moment ce nu mai exista nici o alternativă pentru mine, decât să împart soarta Titanicului. Însă exemplul primului bărbat făcând pasul, m-a determinat să îmi asum această ultimă şansă.”
„După ce nava s-a scufundat se auzeau ecouri stinse înspăimânătoare şi strigătele celor ce se înecau în apă. Barca noastră, de asemenea, completa zgomotul de fundal cu hohote şi plânsete de copii şi femei îngrijorate de siguranţa soţilor şi taţilor lor. Și eu însumi, de asemenea, eram la fel de deprimat şi mă simţeam la fel de mizerabil ca cei din jurul meu, pentru că nu ştiam ce se va alege din mine în lunga perioadă ce va urma.”
Hosono a fost salvat în barca nr.13, dar propria sa ţară l-a atacat pentru acest gest, având în vedere cât de mulţi au murit în urma acestei tragedii. Ministeriatul său l-a concediat, ziarele japoneze au calomniat laşitatea sa, manualele îi citau supravieţuirea ca exemplu de comportament ruşinos, iar un profesor de etică l-a denunţat ca imoral. Atunci când un vas de linie japonez s-a scufundat în 1954, Hosono a fost din nou târât prin noroi. Hosono a murit în 1939, ca un om nerespectat şi denigrat.
Familia sa a ştiut ani de zile despre existenţa acestui jurnal, însă l-au ţinut ascuns pe fundul unui sertar, până de curând. Yuriko, nepoata lui Hosono, a făcut publică descoperirea.
