Trenul morţii, în adevăratul sens al cuvândului.
Era un moment dificil de rămâne în viaţă, în Londra anului 1848, însă, mai rău era pentru cei decedaţi. O epidemie de holeră tocmai a măturase oraşul, ucigând aproape 15.000 de locuitori, iar corpurile neînsufleţite erau adunate în grămezi morbide, pe lângă biserici, aşteptând să primească locuri de veci. Dar apăruse o problemă: nu mai exista nici un spaţiu de înmormântare.
Populaţia Londrei se afla în plină creştere. În 1801, oraşul găzduia peste un milion de oameni în viaţă. În 1851, această cifră s-a dublat, iar apoi a ajuns la aproape două milioane şi jumătate. Dar cele 121 de hectare alocate ca spaţiu de înmormântare, rămân neschimbate, ceea ce înseamnă că apare necesitatea de a reutiliza morminte vechi, precum şi unele relativ noi, în mod regulat, pentru a crea loc noilor înmormântări. Vechile cadavre erau stivuite şi împrăştiate, contaminând solul şi apa, rezultând astfel crize proaspete de epidemii. Holera, variola, rujeola şi febra tifoidă erau omniprezente în Londra victoriană.
În cele din urmă, s-a luat o decizie - urma să nu mai existe nicio înmormântare în cimitirele din Londra. În schimb, o serie de noi cimitire urmau să fie construite, departe de graniţele oraşului. Un astfel de cimitir, din Brookwood, la 37 km distanţă de Londra, a devenit cel mai mare din Regatul Unit. Acoperind 600 de hectare, teritoriul a fost proiectat să dureze, printr-o estimare conservatoare, peste 350 de ani, pentru doar un singur strat. În scopul de a transporta morţii şi familia îndoliată pe o distanţă atât de lungă, s-a construit o cale ferată dedicată, numită Căile ferate Necropolis Londra.
Începând din noiembrie 1854, în fiecare zi, un singur tren care transporta sicrie şi familii îndoliate, pleca de la Londra spre Brookwood, dintr-o staţie dedicată în Waterloo. Călătoria de 37 km nu era întreruptă de opriri şi dura aproximativ 40 de minute. Rudele îndoliate ajungeau în Brookwood la scurt timp după miezul zilei, îşi înmormântau decedaţii, ţineau un parastas la una din cele două staţii feroviare ale cimitirului, iar apoi luau acelaşi tren înapoi, revenind la Londra în jurul orei 3:30 PM.
Asemenea trenurilor de transport călători regulate, şi trenul Necropolis avea clase. Un bilet la clasa întâi permitea familiei să aleagă intrarea în cimitir şi locul de veci. De asemenea, mai puteau ridica şi un monument comemorativ permanent, deasupra mormântului. Un bilet la clasa a doua oferea un anumit control asupra alegerii locului de veci, însă ridicarea monumentului avea un cost suplimentar. Clasa a treia era pentru funeraliile familiilor foarte sărace. Compartimentele, atât pentru pasagerii vii, cât şi pentru cei neînsufleţişi, erau împărţite în funcţie de religie - cum era obiceiul la vremea respectivă - pentru a preveni amestecul claselor şi mediilor sociale.
Calea ferată necropolă nu a evoluat aşa cum se aşteptau cei de la compania London Necropolis. La momentul de vârf, între 1894 şi 1903, trenul a transportat doar aproximativ 2.300 de corpuri pe an, mult mai puţin decât cele 50.000 la care speraseră promotorii. În 1902, serviciul zilnic al trenului a încetat din cauza lipsei de pasageri, rulând doar la cerere. Până în anii 1930 era deja neobişnuit ca trenurile să opereze mai mult decât de două ori pe săptămână.
Sfârşitul liniei a venit în noaptea dintre 16 spre 17 aprilie 1941, în timpul unora dintre cele mai grave atacuri aeriene asupra Londrei, când bombele sfărâmat Gara Necropolis, o mare parte din piese devenind inutilizabile. După război, compania a decis că redeschiderea Căilor Ferate Necropolis nu este rentabilă din punct de vedere financiar şi a închis linia. Până în acel moment, trenurile rulaseră timp de 87 de ani, transportând cu puţin peste 200.000 de cadavre.
Până astăzi, nu s-au păstrat decât câteva rămăşiţe ale acestui serviciu feroviar morbid. Cele două staţii din cimitir au fost demolate în timpul anilor 1960 şi ruinele au fost prinse într-un incendiu, mai târziu. Șinele au fost retrase, apoi topite sau reutilizate în altă parte. În Londra, pe strada Westminster Bridge nr. 121, clădirea de la intrarea în gara privată, a rămas în mare parte intactă, dar numele de London Necropolis Railway, înscris cândva pe copertina de piatră, lui nu mai este acolo.
Deşi pare neobişnuit, liniile ferate necropole din Londra nu au fost singurele de acest gen din lume. Din 1867 până în 1948, în apropiere de Sydney, Cimitirul Rookwood deservea o linie de cale ferată similară, numită Rookwood Cemetery Line. De asemenea, în Melbourne, transferul către Necropola Springvale a fost realizat prin intermediul căii ferate dedicate Spring Vale Cemetery. La Berlin, Friedhofsbahn (linia către cimitir) a operat din 1913 până în 1952. A existat o cale ferată similară şi în Finlanda.
