Chiar mai înainte ca oamenii să-l vâneze până la extincţie, animalul fusese deja sortit dispariţiei, dintr-o cauză biologică.
Un studiu a constatat că tigrul tasmanian, cunoscut şi sub denumirea de lup marsupial (Thylacinus cynocephalus), avea probleme genetice, înainte de a fi vânat până la extincţie, la mijlocul secolului al XX-lea.
Studiind ADN-ul celui mai recent Thylacinus cunoscut, oamenii de ştiinţă au raportat în revista Nature Ecology and Evolution, că această creatură ar fi dispărut oricum, chiar şi fără contactul uman. Studiul a fost condus de savanţi de la Universitatea din Melbourne.
„Chiar dacă nu l-am fi vânat până în pânzele albe, analiza noastră a arătat că Thylacinus se află într-o stare de sănătate foarte precară”, a declarat cercetătorul dr. Andrew Pask, de la Universitatea din Melbourne. „Populaţia de astăzi ar fi foarte susceptibilă la boli şi nu ar fi deloc sănătoasă.”
Diversitatea sa deficitară din punct de vedere genetic, se întinde cu până la mii de ani în urmă, posibil, ca urmare a unui eveniment climatic. Numărul lor a scăzut drastic cu mii de ani în urmă, atunci când oamenii au sosit în Australia, iar apoi, din nou, ca urmare a câinilor dingo.
Mai apoi, animalul s-a izolat în Tasmania, de unde îi provine şi numele. Vânarea dusă în extreme, a dus, în final, la dispariţia sa în anul 1936, însă prezenta analiză arată că defectul său genetic ar fi transformat creatura într-una mai susceptibilă la boli, chiar dacă ar fi supravieţuit.
Ultimul Thylacinus cunoscut a murit la data de 7 septembrie 1936, într-o grădină zoologică din Hobart, Australia. Acesta este primul studiu care analizează genomul complet al speciei, oferindu-ne o perspectivă rară asupra istoriei sale.
În timp ce nu se cunosc prea multe detalii privind comportamentul său, se ştie că a fost cel mai mare marsupial carnivor cunoscut în epoca modernă. Vâna în haite, iar printre prada sa se numărau chiar şi cangurii şi wallaby (speciile mai mici de cangur).
De fapt, animalul pare să fi avut destul de multe în comun cu cangurul, deşi semăna mai mult cu australianul câine dingo. Dr. Pask i-a descris înfăţişarea ca fiind „un fel de câine dingo cu marsupiu”. „Similitudinile lor sunt absolut uluitoare, având în vedere faptul că nu au avut un strămoş comun, încă din perioada jurasică”, a adăugat el.
Însă cu toate acestea, concluziile prezentului studiu nu ar trebui să îi scuze în mod special pe oameni de la a vâna un animal până la extincţie. Dar se pare că acest biet animal a fost condamnat la dispariţie, oricum - poate că doar am accelerat inevitabilul.
