Elucidarea misterului cutiei de râsete.
Râsul conservat este considerat astăzi ca fiind o modalitate ieftină şi învechită de a genera veselie artificială din partea publicului şi de a scoate în evidenţă momentul în care o glumă ar trebui să fie hilară (în cazul în care membrii audienţei nu şi-au dat seama singuri de asta). Dar originea acestei tehnici mult bârfite are la bază o poveste interesantă şi începe odată cu apariţia televiziunii timpurii.
Râsul conservat datează de fapt de acum 500 de ani, din timpul zilelor lui William Shakespeare. Istoricii ne spun că, în timpul câtorva dintre piesele mai comice ale bardului, în mulţime ar fi fost infiltraţi membri falşi printre spectatori, gata să râdă în hohote şi strident la momentele potrivite, pentru a încuraja membrii mai puţin joviali să se alăture veseliei (după cum bine se ştie, râsul, asemeni ciumei, ca exemplu potrivit vremurilor exemplificate, este contagios). Cu toate acestea, termenul modern pentru râsul conservat începe cu un om pe nume Charles Douglass.
Charles Douglass a servit în Marina SUA în timpul celui de-al doilea război mondial, ca inginer de sunet, la sistemele de radar. Apoi, în anii 1950, a lucrat pentru CBS, unde a realizat cu ce problemă se confruntă producătorii de televiziune. Ei încercau să recreeze sunetele unui public viu pentru emisiunile lor, înregistrându-şi iniţial prorpiile reacţii, pe urmă transmiţându-le luate în ansamblu. Această metodă s-a dovedit a fi problematică, atunci când la glume nu se râdea destul de intens, mai ales dacă actorii îşi greşeau replicile şi trebuiau să le repete, transformând gluma într-una şi mai puţin amuzantă. Douglas văzut această problemă şi a decis să vină cu o soluţie. Ceea ce i-a reuşit a fost cutia (zisă şi automat de râsete) cu râsete sau Laff Box.
Laff Box era un aparat eşantion analogic unic. Douglas a înregistrat diverse reacţii ale publicului din alte emisiuni pe bandă de magnetofon, apoi le-a amenajat într-un fel de maşină de scris, ce funcţiona şi se opera precum o claviatură, (similară mellotronului, care urma a fi inventat şi utilizat de trupe precum The Beatles), fiecare clapetă redând o bandă magnetică preînregistrată cu reacţia publicului. Erau râsete cu poftă, chicote, râsete în hohote, ţipete de surpriză sau uimire, ah-uri, oh-uri şi chiar vai-uri. O pedală se folosea pentru râsetele graduale sau pentru a creşte volumul, în caz de nevoie. Douglass îşi compilase benzile el însuşi şi îşi cunoştea foarte bine materialul. Avea înregistrate zeci de reacţii şi ştia unde să le găsească pe fiecare. Lucrarea lui Douglass a fost considerată o măiestrie de către mulţi din industria televiziunii, iar el era văzut ca o figură uşor misterioasă, legendară.
Au existat chiar şi benzi cu schimări de locuri printre spectatori, pentru a recrea sunetele unui public larg. În cele din urmă producătorii au realizat puterea pe care o are un râs preînregistrat, iar Douglass şi aparatul său miraculos au fost abordaţi pentru a recrea întregi audienţe.
Secretul menţinerii misterului era, fără îndoială, protejarea invenţiei sale de ochii curioşi ai lumii, care nestând pe gânduri în a avea de-a face cu stigmatul pe care l-a avut râsul conservat în industrie, au dus mai departe ideile sale. În cele din urmă a apărut concurenţa în domeniul conservelor de râsete, aducând râsete mult mai realiste împreună cu sunetul nou dezvoltat, şi anume cel stereo. Douglass, descoperind că îi va fi aproape imposibil să transfere toate benzile sale mono pe benzi stereo, s-a retras.
Dispozitivul Laff Box a dispărut de pe piaţă şi părea să fi luat cu el şi toate secretele sale, pentru totdeauna .... până în anul 2010, când a fost descoperit la Spectacolul cinematografic de elită US Antiques.
Iată una dintre singurele filmări cunoscute ale maşinăriei Laff Box în acţiune.
